Autor: prof. înv. primar Axinia Carmen-Vasilica
Şcoala de Artă ”Sergiu Celibidache” Roman
MOTTO: „Iniţierea copiilor pentru viaţă este o funcţie a familiei atât de adânc sădită în natura biologică, încât o întâlnim şi la speciile zoologice inferioare” (Cornelia Dumitriu)
Probabil mai mult decât oricând, în zilele noastre suntem martori la numeroase manifestări violente ale copiilor care au loc pe stradă, la şcoală sau în diverse locuri. Atunci când apar aceste situaţii, părintele încearcă să găsească o explicaţie care să justifice faptele petrecute, însă, de cele mai multe ori, ajunge la concluzia că mediul/grupul din care fac parte este de vină, că „unii copii sunt răi de la naştere” sau, din păcate de cele mai puţine ori, că ei, părinţii/familia, sunt răspunzători de aceste comportamente violente. Cu toate că unele cercetări genetice arată că pot exista persoane care să fie predispuse violenţă mai mult decât altele, majoritatea studiilor subliniază că actele agresive sunt influenţate de mediul în care indivizii îşi desfăşoară activitatea şi de educaţia pe care o primesc.
Violenţa este un fenomen din ce în ce mai răspândit atât în familie, la şcoală cât şi în comunitate. Ea afectează vieţile a mii de copii şi de tineri, în calitate de victime, agresori sau martori, Continuarea
O văd ori o simt, la televizor, în diverse împrejurări, în jur, în familie! Televizorul, important mijloc informativ, prezintă, cu unele ocazii, aspecte „mai dure”pentru mintea şi sufletul celor mici, ce denotă violenţă. Stă în puterea şi în sarcina familiei să urmărească ceea ce vizionează copilul. Aceasta, în cazul în care mediul familial nu este el însuşi unul viciat, caracterizat prin violenţă.
Încă din anii 1930, Sigmund Freud vehicula ideea că umanitatea se îndreaptă spre violenţă, iar J. J. Rousseau vedea oamenii fericiţi de la natură, dar tulburaţi de societate. Cu certitudine, atât unul cât şi celălalt au avut dreptate. În ziua de azi, zâmbim din ce în ce mai rar, suntem din ce în ce mai nervoşi, grăbiţi, stresaţi. Când nu ne convine ceva, răbufnim si acuzăm. Ne transformăm încetul cu încetul în altcineva. Este vorba oare de furie? Dacă durează puţin , mai treacă-meargă.Cu toţii trecem prin aşa ceva, dar problema este că, în asemenea situaţii, sunt părinţi care îşi pălmuiesc copilul, îl alungă din preajma lor, îi vorbesc urât…Cel mare va găsi o formă sau alta de apărare, dar cel mic ce va face oare? Nu după multe stări de furie ale părinţilor, “micile fiinţe”, lipsite de apărare, vor începe să-şi distrugă jucăriile, să-i lovească pe alţi copii, să-i înjure pe bunici, să mâzgălească pereţii, să omoare necuvântătoare, sau alte fapte de violenţă.La micuţul şcolar, starea sa de violenţă nu va întârzia să apară chiar din primele zile de şcoală-deşi va fi supus la unele reguli ale colectivului. “Micuţul agresat” va începe să vorbească urât, să bată , să scuipe etc. … 