Unirea din 1859 – Visul de veacuri al românilor

Autor: prof. Mihaela Voloc
Liceul ”Alexandru cel Bun”, Botoșani

 Secolul al XIX lea, denumit și ”secolul naționalităților”, în cursul căruia națiunile s-au afirmat și s-au organizat, a fost un secol al solidarității și al unității, urmărite și realizate pe toate planurile. Noul secol a impus forme și structuri noi, unitare, în locul pluralității și particularismului medieval. Europa devine o entitate economică, politică și spirituală, căutând noi forme de reprezentare, corespunzătoare, în relațiile economice și politice, în ideologie, în mentalitatea oamenilor. Actul de la 24 ianuarie 1859, din istoria românilor se înscrie pe aceeași linie a înnoirilor, a dorinței de unire, de constituire a statului național românesc. Încă din timpul revoluției de la 1848, românii cu hotărâre și-au exprimat deschis dorința de unire. În documentul Dorințele partidei naționale în Moldova, elaborat de către Mihail Kogălniceanu, cererea de unirea a Moldovei cu Țara Românească era caracterizată drept ” cheia bolții fără de care s-ar prăbuși tot edificiul național”. Documentul, Prințipiile noastre pentru reformarea patriei, susținea ”Unirea Moldovei și a Valahiei într-un singur stat neatârnat”.

După revoluția de la 1848, unirea și independența continuau să fie obiectivele majore ale întregii mișcări naționale românești. Românii aveau convingerea că de realizarea celor două obiective, depindea asigurarea existenței naționale și progresul permanent al națiunii. Evenimentele demonstraseră, de asemenea, că cele două obiective nu puteau fi îndeplinite deodată ci pe etape. Continuarea

Arme folosite în primul război mondial

Autor: prof. Mihaela Voloc
Liceul ” Alexandru cel Bun”, Botoșani 

În statele bătrânului continent european, evenimentele ultimilor zece ani de dinainte de primul război mondial, au tulburat opinia publică și au creat un climat încărcat de tensiuni. Dificultățile încep când vine momentul împărțirii rămășițelor ”Omului bolnav”. Lăcomia statelor balcanice li se adaugă intervențiile marilor puteri. Perioada 1871-1914, a fost numită ”La Belle Epoque” (Frumoasa epocă), dar sub raportul relațiilor internaționale, ea a fost caracterizată ca ”pacea înarmată”. Activitatea diplomatică a dus la formarea a două blocuri politice opuse, Tripla Alianță și Tripla Înțelegere, ceea ce a limpezit rivalitatea, dar a și agravat-o. Datorită acestor noutăți diplomatice, activitatea militară s-a concretizat în accenturarea cursei înarmărilor, trăsătură caracteristică a epocii, cu importante consecințe asupra vieții interne și internaționale. Manifestarea cea mai concretă a cursei înarmărilor a fost sporirea efectivelor militare. În marile state, dar și în altele, serviciul militar a devenit obligatoriu, cu excepția Marii Britanii și S.U.A. La nivel internațional, organizarea armatelor tindea să se uniformizeze, ca și echipamentul, armamentul și muniția, cărora li s-au adus încontinuu îmbunătățiri importante. Continuarea

Valorificarea conţinutului educativ al textelor narative istorice

 Autor: înv. Crețu Doina 
 Școala Gimnazială Nr. 1-sat Văleni, jud. Vaslui

B. Şt. Delavrancea spunea: “Părinţii, moşii şi strămoşii ne sunt patria noastră, ei, care au vorbit aceeaşi limbă, care au avut aceleaşi suferinţe şi aspiraţiuni sunt adevărata noastră patrie. Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci e pământul plămădit cu sângele şi e întărit cu oasele înaintaşilor noştri”.

Acum, mai mult ca niciodată, educaţia patriotică ni se pare a fi un termen care şi-a pierdut din însemnătate şi care aduce multora zâmbetul pe buze.Cu toate că trăim într-o epocă computerizată, elevii noştri sunt încă atraşi de povestiri despre Decebal sau Traian, despre Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul. De câte ori nu ne-am văzut elevii ascultând nemişcaţi relatări din trecutul neamului nostru sau de câte ori cu greu am putut face faţă avalanşei de întrebări  care nu-şi mai aveau sfârşitul despre poporul român şi despre trecutul acestuia ?

Noi, cei care educăm mici personalităţi în devenire, suntem chemaţi să îndrumăm responsabil drumul valoric al fiecărui individ, de la valorile moral civice ale românilor, de la tradiţiile şi cultura populară românească până la integrarea acestora în marea familie europeană. Continuarea

Studiu de specialitate – Evoluţia istorică a satului Bold

Autor: prof. Mihaela Voloc
Liceul „ Alexandru cel Bun”, Botoşani

„Scriem ca să nu uităm şi să nu-i uităm.” (Mihai Maxim)

Pentru unii dintre noi satul Bold reprezintă, deşi nu mai este, „colţ de rai”, „grădina Edenului”, sau simplu dar dureros, „acasă”. Din inima judeţului Botoşani, drumul şerpuieşte uşor, uneori întortocheat, printre dealurile molcome spre malul Prutului. Satele moldave se ivesc şi dispar uşor unul după altul, până ce, după Manoleasa părăsim şoseaua principală şi spre stânga, pe un drum pietruit de vreo 1,5- 2 km, se iveşte Sadoveniul (sat ce purta odată numele boierului ce stăpânea aceste pământuri, Stroici). Prutul maiestos îşi face apariţia. Trec prin dreptul bisericuţei încărcate de istorie, nu fără emoţie, căci în curtea ei se odihnesc strămoşii şi pornind pe un drum pe cât de prăfuit pe atât de iubit, ajung chiar pe malul acestuia. Frumuseţea locului este copleşitoare. Fiind secetă apele s-au retras mult. Mă aşez pe o piatră  din temelia ce a fost o dată casa mea şi încerc să-mi amintesc ce a fost odată.

Istoria acestor locuri este foarte veche, vestigiile ei vin din negura vremurilor. La Ripiceni-Izvor s-au descoperit urme de locuire încă din  paleoliticul mijlociu. Aici s-au descoperit structuri de locuire constând din adăposturi simple sau colibe alături de vetre de foc şi numeroase resturi de mamut. Continuarea

Căi şi mijloace de predare a istoriei si de înţelegere a noţiunilor specifice

Autor: prof. înv. primar Cîrstoi Livia
Şcoala Gimnazială „Mihail Kogălniceanu”, Buzău 

„Istoria este cea dintâi carte a unei naşii”, aşa cum arăta Nicolae Bălcescu. Ea cuprinde cele mai de preţ  învăţături pe care trebuie să le ştie şi să le preţuiască fiecare om.

Din istorie, copilul învaţă care este obârşia poporului din sânul căruia s-a născut, cum au străbătut oamenii vremurile, învingând opreliştile, fie cu ascuţişul paloşului, fie cu iscusinţa minţii, cum au muncit şi au luptat cu vitejie, apărând patria şi libertatea.

Şi dacă trecutul a fost demn şi plin de sacrificii, datoria noastră, a dascălilor este să deschidem porţile sufletului celor ce ne-au fost daţi în grijă, pentru a-i adăpa şi pe ei din această fântână nesecată a gloriei poporului român. Această datorie se îndeplineşte printr-o activitate permanentă de instrucţie şi educaţie patriotică. În faţa ochilor copiilor nu este deloc simplu sau uşor să te faci deplin înţeles, să cultivi cele mai înălţătoare sentimente umane. Dacă noi înşine simţim acel fior inefabil al patriotismului, dacă generăm emoţii fireşti vorbindu-le de Burebista, Decebal, Mircea cel Bătrân, de Ştefan cel Mare, ajutându-i să înţeleagă dreptatea înfricoşătoare a lui Ţepeş, să admire faptele de vitejie ale lui Mihai Viteazul, atunci ne vom îndeplini cu adevărat menirea. Continuarea

Atractivitatea metodelor moderne în cadrul lecțiilor de istorie

Autor: prof. Horodincu Anișoara
Școala cu clasele I-VIII Draxini, jud. Botoșani

Centrarea demersului didactic pe elev este susținută de mai multe elemente prezente în programele școlare; așa sunt competențele și activitățile de învățare.

Profesorul de istorie  are misiunea de a găsi răspunsuri la problemele care apar chiar în cadrul orelor de istorie, el și elevii săi trebuie să desfășoare o varietate de activități: să interpreteze, să abordeze probleme sensibile și controversate ale istoriei, să utilizeze surse istorice de orice fel pentru a determina înțelegerea evenimentelor, faptelor istorice.

Istoria ca disciplină de învățământ contribuie la formarea gândirii logice, a spiritului critic prin formarea deprinderilor de a sintetiza, argumenta și interpreta în mod obiectiv fenomenele istorice. Dezvoltarea gândirii critice constituie un important obiectiv de tip formativ și se realizeză prin folosirea cu precădere a unor strategii activ-participative.

Stabilirea strategiilor didactice este rezultatul deciziei fiecărui profesor, dar care trebuie să țină seama de câteva condiționări, cu rol de repere, așa sunt:

– condiționări de natură psihologică care vizează particularitățile psiho-sociale ale elevului (nivelul de dezvoltare intelectuală, caracteristici ale personalității, motivația) și nivelul de aspirație al cadrului didactic .

– condiționări de natură epistemologică (o bună pregătire a domeniului de specialitate).

– condiționări  de natură pedagogică( metodele, mijloacele folosite pentru formarea și consolidarea competențelor, cunoașterea modalităților prin care activitățile de învățare pot contribui la formarea abilităților). Continuarea

Studiu comparativ privind relaţia lingvisticii cu ştiinţele antropologice

Autor: prof. Vira Adina
Colegiu Tehnic de Transporturi, Braşov

Prezentul studiu comparativ doreşte să precizeze locul lingvistici în raport cu alte ştiinţe umaniste ca istoria şi etnologia, dar şi originea acestei ştiinţe ca ramură a antropologiei. În acest sens am analizat scopul, metodele, obiectul de studiu al ştiinţelor analizate pentru a sublinia contribuţia fiecăreia la amplul studiu asupra omului ce se doreşte a fi antropologia. Cuvinte cheie: lingvistică, antropologie, etnologie, istorie.

            În mod tradiţional, istoria şi etnologia se deosebesc prin absenţa sau prezenţa documentelor scrise. Din acest punct de vedere, istoria studiază societăţile în evoluţia lor după documentele scrise care certifică această existenţă, iar etnologia studiază tocmai caele societăţi sau acea perioadă de existenţă care nu este marcată de niciun document. Acest criteriu, însă, nu este destul de concludent. Ce altceva mai face istoricul când studiază documentele, chiar comparative, decât să se înconjoare de mărturiile etnografilor amatori ca Herodot, Diodor, Plutarh?

După Hauser şi Simiand, putem stabili diferenţele fundamentale dintre istorie şi etnologie pornind de la diferenţa de metodă între cele două ştiinţe: caracterul comparativ al metodei sociologice şi cel monografic  şi funcţional al metodei istorice. Privim astfel etnologia ca aparţinând sociologiei, alături de etnografie, iar raportul se stabileşte în aceste condiţii între istorie şi sociologie. Din acest punct de vedere, etnografia se ocupă cu observarea şi analiza grupurilor umane, considerate în particularitatea lor, urmărind restituirea, cât mai fidelă cu putinţă a vieţii fiecăruia dintre ele, iar etnologia foloseşte în mod comparative documentele prezentate de etnograf. Istoricul studiază întotdeauna indivizi, persoane sau evenimente, grupuri de fenomene individualizate.  Continuarea