Autor: prof. Mihaela Voloc
Liceul ”Alexandru cel Bun”, Botoșani
Secolul al XIX lea, denumit și ”secolul naționalităților”, în cursul căruia națiunile s-au afirmat și s-au organizat, a fost un secol al solidarității și al unității, urmărite și realizate pe toate planurile. Noul secol a impus forme și structuri noi, unitare, în locul pluralității și particularismului medieval. Europa devine o entitate economică, politică și spirituală, căutând noi forme de reprezentare, corespunzătoare, în relațiile economice și politice, în ideologie, în mentalitatea oamenilor. Actul de la 24 ianuarie 1859, din istoria românilor se înscrie pe aceeași linie a înnoirilor, a dorinței de unire, de constituire a statului național românesc. Încă din timpul revoluției de la 1848, românii cu hotărâre și-au exprimat deschis dorința de unire. În documentul Dorințele partidei naționale în Moldova, elaborat de către Mihail Kogălniceanu, cererea de unirea a Moldovei cu Țara Românească era caracterizată drept ” cheia bolții fără de care s-ar prăbuși tot edificiul național”. Documentul, Prințipiile noastre pentru reformarea patriei, susținea ”Unirea Moldovei și a Valahiei într-un singur stat neatârnat”.
După revoluția de la 1848, unirea și independența continuau să fie obiectivele majore ale întregii mișcări naționale românești. Românii aveau convingerea că de realizarea celor două obiective, depindea asigurarea existenței naționale și progresul permanent al națiunii. Evenimentele demonstraseră, de asemenea, că cele două obiective nu puteau fi îndeplinite deodată ci pe etape. Continuarea