Autor: prof. Mihaela Voloc
Liceul ”Alexandru cel Bun”, Botoșani
Secolul al XIX lea, denumit și ”secolul naționalităților”, în cursul căruia națiunile s-au afirmat și s-au organizat, a fost un secol al solidarității și al unității, urmărite și realizate pe toate planurile. Noul secol a impus forme și structuri noi, unitare, în locul pluralității și particularismului medieval. Europa devine o entitate economică, politică și spirituală, căutând noi forme de reprezentare, corespunzătoare, în relațiile economice și politice, în ideologie, în mentalitatea oamenilor. Actul de la 24 ianuarie 1859, din istoria românilor se înscrie pe aceeași linie a înnoirilor, a dorinței de unire, de constituire a statului național românesc. Încă din timpul revoluției de la 1848, românii cu hotărâre și-au exprimat deschis dorința de unire. În documentul Dorințele partidei naționale în Moldova, elaborat de către Mihail Kogălniceanu, cererea de unirea a Moldovei cu Țara Românească era caracterizată drept ” cheia bolții fără de care s-ar prăbuși tot edificiul național”. Documentul, Prințipiile noastre pentru reformarea patriei, susținea ”Unirea Moldovei și a Valahiei într-un singur stat neatârnat”.
După revoluția de la 1848, unirea și independența continuau să fie obiectivele majore ale întregii mișcări naționale românești. Românii aveau convingerea că de realizarea celor două obiective, depindea asigurarea existenței naționale și progresul permanent al națiunii. Evenimentele demonstraseră, de asemenea, că cele două obiective nu puteau fi îndeplinite deodată ci pe etape. Continuarea
În statele bătrânului continent european, evenimentele ultimilor zece ani de dinainte de primul război mondial, au tulburat opinia publică și au creat un climat încărcat de tensiuni. Dificultățile încep când vine momentul împărțirii rămășițelor ”Omului bolnav”. Lăcomia statelor balcanice li se adaugă intervențiile marilor puteri. Perioada 1871-1914, a fost numită ”La Belle Epoque” (Frumoasa epocă), dar sub raportul relațiilor internaționale, ea a fost caracterizată ca ”pacea înarmată”. Activitatea diplomatică a dus la formarea a două blocuri politice opuse, Tripla Alianță și Tripla Înțelegere, ceea ce a limpezit rivalitatea, dar a și agravat-o. Datorită acestor noutăți diplomatice, activitatea militară s-a concretizat în accenturarea cursei înarmărilor, trăsătură caracteristică a epocii, cu importante consecințe asupra vieții interne și internaționale. Manifestarea cea mai concretă a cursei înarmărilor a fost sporirea efectivelor militare. În marile state, dar și în altele, serviciul militar a devenit obligatoriu, cu excepția Marii Britanii și S.U.A. La nivel internațional, organizarea armatelor tindea să se uniformizeze, ca și echipamentul, armamentul și muniția, cărora li s-au adus încontinuu îmbunătățiri importante. 
B. Şt. Delavrancea spunea: “Părinţii, moşii şi strămoşii ne sunt patria noastră, ei, care au vorbit aceeaşi limbă, care au avut aceleaşi suferinţe şi aspiraţiuni sunt adevărata noastră patrie. Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci e pământul plămădit cu sângele şi e întărit cu oasele înaintaşilor noştri”.
„Scriem ca să nu uităm şi să nu-i uităm.” (Mihai Maxim)
„Istoria este cea dintâi carte a unei naşii”, aşa cum arăta Nicolae Bălcescu. Ea cuprinde cele mai de preţ învăţături pe care trebuie să le ştie şi să le preţuiască fiecare om.
Centrarea demersului didactic pe elev este susținută de mai multe elemente prezente în programele școlare; așa sunt competențele și activitățile de învățare.
Prezentul studiu comparativ doreşte să precizeze locul lingvistici în raport cu alte ştiinţe umaniste ca istoria şi etnologia, dar şi originea acestei ştiinţe ca ramură a antropologiei. În acest sens am analizat scopul, metodele, obiectul de studiu al ştiinţelor analizate pentru a sublinia contribuţia fiecăreia la amplul studiu asupra omului ce se doreşte a fi antropologia. Cuvinte cheie: lingvistică, antropologie, etnologie, istorie.
ABC Didactic 