Mai avem nevoie de gramatică?

Autor: prof. Dorneanu Irina
Liceul Tehnologic ”Ion Creangă”, com. Pipirig, jud. Neamț

Conceptul de gramatică este utilizat în diferite accepţii, sensul larg sau restrâns al termenului depinde de tipul de demers adoptat de lingvişti: aceia care îşi propun să dea seamă de trăsăturile generale ale limbilor naturale înţeleg prin gramatică toate componentele unei teorii lingvistice, cei care au în vedere descrierea unei limbi particulare, dau gramaticii accepţia de morfosintaxă. În secolele în care cercetarea limbii se reducea mai ales la studiul limbilor latină şi greacă, gramatica se confunda cu morfologia.
Această îngustare a perspectivei este adecvată limbilor în care relaţiile din enunţ sunt exprimate mai ales prin mijloace flexionare, cum este şi cazul românei. Gramaticile româneşti vechi cuprindeau două părţi – analitica (etimologia) şi sintetica şi se concentrau mai ales asupra celei dintâi. Urmând această tradiţie, gramaticile noastre şcolare includ în domeniul lor morfologia şi sintaxa, numai din ultimele decenii ale secolului abia încheiat câştigând teren conceptul de morfosintaxă, concept care traduce ideea existenţei sintagmaticului în morfologie şi a paradigmaticului în sintaxă. Orientările moderne (în special cea generativă, dezvoltată începând cu deceniul al cincilea al secolului trecut), deşi includ în domeniul gramaticii întregul sistem de organizare a limbii – fonologie şi semantică alături de morfologie şi sintaxă, acordă un loc central sintaxei. Continuarea

Reclame

Studiu de specialitate – Complementul prepozitional

Autor: prof. Crina Salnicean
Colegiul Tehnic “Aurel Vlaicu”, Baia Mare

Complementul (obiectul) prepoziţional, în forma sa prototipică, este un component actanţial al grupului verbal, având o semantică bogată.

La nivelul propoziţiei, se exprimă printr-un grup prepoziţional în componenţa căruia intră fie un nominal în cazul cerut de prepoziţie (Mă gândesc la Ion / la doi dintre prietenii mei.), fie o formă verbală nepersonală cu dublă natură – verbală şi nominală – (S-a săturat de mers pe jos.).

La nivelul frazei, se realizează fie printr-un grup prepoziţional în componenţa căruia intră o propoziţie relativă fără antecedent (Apelez la cine se pricepe.), fie printr-o propoziţie relativă fără antecedent (Mă gândesc ce să fac.), fie printr-o propoziţie conjuncţională (Mă tem că voi întârzia.).

Caracteristici sintactice

După noua gramatică, GALR 2005/2008, complementul prepoziţional funcţionează în grupul verbal, în grupul adjectival, mai rar şi în grupul adverbial sau în grupul interjecţional, ca termen subordonat în cadrul unei relaţii de dependenţă faţă de centrul grupului, care impune nominalului o anumită prepoziţie şi îi atribuie un anumit rol semantic.

În tradiţia gramaticii româneşti, complementul prepoziţional şi complementul în dativ au fost considerate o singură parte de propoziţie, denumită complement indirect. Între cele două tipuri de compliniri există o serie de asemănări, şi anume:

– sunt constituenţi ai aceloraşi grupuri (verbal, adjectival, adverbial sau interjecţional), în cadrul cărora funcţionează ca termeni subordonaţi faţă de centrul grupului;

– sunt actanţi, cărora verbul-centru le impune un anumit regim şi le atribuie rolurile semantice;

– se pot exprima prin grup prepoziţional cu nominal sau cu propoziţie relativă;

– au roluri semantice comune (şi, de aceea, în vecinătatea anumitor centre de grup se pot substitui unul prin altul: Ion seamănă cu mama sa / mamei sale.).

Între cele două complemente există însă şi o serie de deosebiri importante, şi anume: Continuarea

Studiu de specialitate – Complementul secundar

Autor: prof. Crina Salnicean
Colegiul Tehnic “Aurel Vlaicu”, Baia Mare

Aspecte definitorii

Noua   gramatică, GALR 2005/2008, vorbeşte despre un complement secundar. Acest complement secundar funcţionează în grupul verbal ca termen subordonat faţă de centrul grupului într-o structură ternară din care face parte şi un complement direct subordonat aceluiaşi centru verbal. Complementul secundar se realizează prototipic prin nominalul neprepoziţional, dar poate avea şi realizare propoziţională.

Caracteristici semantice

Termenul regent al acestei poziţii sintactice este un verb tranzitiv la un mod personal, mai rar o formă verbală nepersonală, infinitiv sau gerunziu (M-a rugat ceva., a mă ruga ceva., rugându-mă ceva.) ori o formă de diateză pasivă (Copilul a fost întrebat ceva).

Poziţia de complement secundar este o poziţie actanţială, în care verbul tranzitiv, obligatoriu trivalent, impune tiparul sintactic şi forma fiecărui component.

Gramatica nouă, GALR 2005/2008, consideră că prezenţa complementului secundar într-o structură implică prezenţa complementului direct, nu şi invers. Complementul secundar presupune, obligatoriu, coocurenţa complementului direct, în toate construcţiile (Profesorul îl ascultă pe elev declinarea substantivului).

Cele două poziţii sintactice subordonate aceluiaşi centru verbal sunt diferite sub raport referenţial, ceea ce explică şi trăsăturile semantice diferite ale nominalelor prin care se exprimă: [- Animat] pentru complementul secundar, dar [+ Animat] pentru complementul direct coocurent:

Profesorul a învăţat elevii carte.

Spre deosebire de nominalul complement direct, nominalul complement secundar: Continuarea

Studiu de specialitate – Complementul indirect

Autor: prof. Crina Salnicean
Colegiul Tehnic “Aurel Vlaicu”, Baia Mare

Aspecte definitorii ale complementului indirect :

După noua gramatică, GALR 2005/2008, complementul (obiectul) indirect, în forma sa prototipică, este un component actanţial al grupului verbal reprezentând destinatarul / beneficiarul procesului codificat prin verb. La nivelul propoziţiei, se exprimă fie numai prin clitic pronominal în dativ (Ion îţi / ne trimite nişte cărţi.), fie numai prin nominal (substantiv, pronume nonclitic, numeral cu valoare pronominală) în dativ fără prepoziţie (Ion trimite nişte cărţi prietenilor săi / unora / amândurora.), fie prin nominal coocurent cu un clitic pronominal coreferenţial, ambele în dativ (Ion le trimite nişte cărţi prietenilor săi / unora / amândurora.). La nivel frastic, se exprimă printr-o propoziţie relativă fără antecedent, dublată sau nu în regentă prin clitic pronominal: Ion (îi) trimite cărţi cui i-a promis.

Caracteristici sintactice

Complementul indirect se actualizează în grupul verbal, interjecţional, adjectival sau adverbial, ca termen subordonat în cadrul unei relaţii de dependenţă stabilite cu centrul grupului.

Conform noii gramatici, GALR 2005/2008, complementul indirect, în majoritatea situaţiilor este un constituent obligatoriu al grupului verbal, adjectival, (rar) adverbial, fiind, în consecinţă, nesuprimabil: Veţi acţiona conform planului.,                

Complementul indirect poate fi însă şi un constituent facultativ al grupului, în vecinătatea unor regenţi care nu-l implică matricial:

Ion ne-a recitat o poezie.,                   

Clasa de substituţie a complementului indirect cuprinde următoarele realizări: Continuarea

Studiu de specialitate – Complementul direct

Autor: prof. Crina Salnicean,
Colegiul Tehnic “Aurel Vlaicu”, Baia Mare

Aspecte definitorii:

Conform noii gramatici, GALR 2005/2008, complementul (obiectul) direct funcţionează în grupul verbal şi, uneori, în cel interjecţional, ca termen subordonat în cadrul unei relaţii de dependenţă faţă de centrul grupului şi se realizează, în forma sa prototipică, printr-un nominal în cazul acuzativ ( Elevul mănâncă un măr., O chem pe mama., felicită., Copilul aruncă ceva., I-am întâlnit pe amândoi.) care exprimă Pacientul.

Caracteristici sintactice

Gramatica nouă consideră funcţia de complement direct o funcţie actanţială, impusă de un verb obligatoriu tranzitiv, care cere complement direct. Verbul tranzitiv impune nominalului selectat ca termen subordonat restricţii de formă (acuzativul neprepoziţional sau marcat prin prepoziţia pe) şi îi atribuie anumite roluri tematice.

În ceea ce priveşte regentul acestei poziţii sintactice, în mod curent, complementul direct funcţionează în construcţii cu verbe bivalente şi trivalente. Foarte rar, complementul direct se combină cu un verb fără subiect: ninge., plouă.

Verbul tranzitiv bivalent se construieşte simultan cu doi actanţi diferiţi, unul în poziţia de complement direct, celălalt, de subiect (poziţie frecventă: Copilul citeşte o carte.)

Clasa de verbe trivalente se caracterizează prin capacitatea combinării cu trei actanţi care ocupă poziţii sintactice diferite:

[S + ci + cd: Prietena mea îmi trimite o scrisoare.

[S + cd + ci]: Elevul a cerut informaţii profesorului.

[S+ cd + cprep.]: El a primit o scrisoare de la prietenul lui.

[S + cd + csec.]: Profesorul (îl) ascultă pe elev lecţia. Continuarea