Condiționarea comunicării didactice de către afectivitatea și motivația elevului cu deficiențe

Autor: prof. înv. preșcolar Buzenchi Lucica
Grădinița P. P. „Amicii” Constanța

Comunicarea didactică reprezintă o formă particulară a comunicării pedagogice sau educaţionale. Din punctul de vedere al educaţiei, comunicarea didactică constituie baza procesului de transmitere-însuşire a informaţiilor în cadrul instituţionalizat al şcolii şi se desfăşoară cu precădere între parteneri cu roluri determinate – cadre didactice, elevi etc.
Fiind o formă a comunicării umane, comunicarea didactică presupune o interacţiune de tip cooperant; acţiunea didactică, înţeleasă ca proces de comunicare, are în vedere atât conţinutul transmis, cât şi modalitatea prin care se realizează transmiterea lui, în funcţie de particularităţile specifice elevilor.

Continuarea

Studiu de specialitate: Abordarea şi rezolvarea unui conflict şcolar prin comunicare didactică eficientă

Autor:  Prof. înv. primar Stancu Liliana
Şcoala Gimnazială Işalniţa, Dolj

 Comunicarea didactică în situaţii de conflict

Pentru profesori, situaţiile conflictuale constituie unele dintre cele mai grele teste de abilitate şi deontologie profesională, dat fiind că o situaţie  conflictuală are  implicaţii atât asupra canalelor de comunicare, cât şi asupra mediului în care evoluează participanţii. Comunicarea interpersonală realizată în diverse situaţii didactice are loc într-un mediu deosebit (mediul şcolar) şi într-un context specific (şcoala sau un spaţiu adiacent acesteia).

Acest context poate bloca procesul de comunicare, ducând la eşecul /insuccesul acesteia. Deoarece profesorul şi şcolarul – ca parteneri educaţionali – dezvoltă activităţi comune bazate, în esenţă, pe comunicare didactică, este important de cunoscut şi acceptat următoarele:

Conflictul este o realitate firească a vieţii cotidiene, inerentă în relaţiile interumane (profesorul şi şcolarul au experienţe de viaţă diferite, percepţii ale realităţii  diferite, dispoziţii diferite). Continuarea

Studiu de specialitate privind comunicarea didactică la elevii cu c.e.s.

Autor: prof. Bâlteanu Dana Veronica
Şcoala cu clasele I-VIII Scaeşti, Judeţul Dolj

Sintagma cerinţe educaţionale speciale este utilizată mai ales în domeniul psihopedagogiei speciale, unde semnifică necesitatea unor abordări diferenţiate şi specializate ale educaţiei copiilor cu dizabilităţi, deficienţe mintale, intelectuale, ale celor cu afecţiuni neuropsihice, neurofiziologice, senzoriale, fizice şi somatice.

Termenul de cerinţe educaţionale speciale C.E.S s-a încetăţenit şi a căpătat o largă circulaţie în ultimii ani, după publicarea documentelor rezultate în urma Conferinţei mondiale în problemele educaţiei speciale,desfăşurată între 7-10 iunie 1994, în oraşul Salamanca,Spania.

Educaţia pentru toţi a fost definită ca acces la educaţie şi calitatea acesteia pentru toţi copiii.Au fost identificate două obiective generale:

1).Asigurarea posibilităţii participării la educaţie a tuturor copiilor, indiferent de cât de diferiţi sunt ei. Participarea presupune,în primul rând, acces şi apoi găsirea căilor ca fiecare  să fie integrat în structurile care facilitează învăţarea socială şi individuală, să-şi aducă contribuţia şi să se  simtă parte activă a procesului: accsesul are în vedere posibilitatea copiilor de a se integra în şcoală şi de a răspunde favorabil solicitărilor acesteia.

2).Calitatea educaţiei, se referă la găsirea acelor dimensiuni ale procesului, conţinuturilor învăţării şi calităţii factorilor educaţionali, care să sprijine învăţarea  tuturor, să asigure succesul, să facă sistemul deschis, flexibil,eficient şi efectiv.Comunicarea, consilierea şi orientarea elevilor cu cerinţe educaţionale speciale dau naştere sarcinilor diferite şi dificile pentru cadrele didactice. Continuarea

Particularităţi ale comunicării didactice în învăţământul primar

Autor: prof. înv. primar Claudia Antochi
Şcoala Siretu Mărăşeşti

 Comunicarea, ca disciplină de studiu, cuprinde cunoştinţe din disciplinele dezvoltarea vorbirii, compunere şi gramatică, corelate într-o viziune integratoare. Deprinderile de vorbire corectă şi expresivă, activităţile de elaborare creativă, la care se adaugă celelalte componente, ale limbii române (citire, lectură, scriere), urmăresc formarea la elevi a capacităţii lingvistice şi sociale de comunicare- ca schimb de mesaje, de impresii, precum şi de «ascundere» a gândului exprimabil: «Cuvântul e atât de bogat în înţelesuri, încât, uneori, el comunică mai mult decât trebuie». (I. Cristoiu)

Comunicarea didactică este un transfer complex între entităţi (indivizi sau grupuri) ce-şi asumă, simultan sau succesiv, roluri de emiţători şi receptori. Spre a înţelege această definire, vom adăuga următoarele precizări:

a. comunicarea este un proces în care sunt angajaţi, reciproc, emiţători şi receptori;

b. comunicarea înseamnă un proces interactiv, în care învăţătorul este şi emiţător şi receptor, iar elevii sunt, deopotrivă, receptori şi emiţători de mesaje;

c. spre deosebire de comunicare, informarea presupune circulaţia informaţiei doar de la emiţător spre receptor;

d. învăţătorul care informează adoptă o formă de comunicare ierarhică, prin care autoritatea (ca proces de informaţii), exercită o presiune privilegiată (şi inhibatorie) asupra elevilor;

e. învăţătorul care comunică cu elevii îşi asumă poziţia de egalitate cu aceştia, schimbând mesaje reciproce: „în timp ce învăţătorul emite, elevul îşi construieşte, pe baza elementelor informaţionale remise, mesajul său, care , în parte va fi returnat (explicit sau prin transparenţa mimicii, gesturilor, etc.) învăţătorului.

Comunicarea poate fi ierarhică şi reciprocă. Continuarea

Studiu de specialitate: Procesul instruirii ca act de comunicare

Autor: prof. Popescu Mihaela,
Colegiul Tehnic Mătăsari, Gorj

Procesul instruirii este, în esenţă un act de comunicare, prin care profesorul şi elevii schimbă mesaje pentru realizarea optimă a obiectivelor pedagogice. Că adesea reuşita actului pedagogic este asigurată de calitatea comunicarii,  se ştie. În sens larg, comunicarea didactică însăşi se distinge prin câteva particulărităţi : concordanţa cu obiectivele urmărite de procesul instruirii; asigurarea transferului de informaţii importante sau al conţinutului purtător de instruire ;  producerea şi generarea învăţării prin folosirea metodelor activ participative  în procesul de instruire.

O examinare teoretică a  comunicării didactice relevă un emiţător ; unul sau mai mulţi receptori ; repertoriul emiţătorului – ansamblul cunoştinţelor şi experientelor anterioare cu care emiţătorul se angajează în actul de comunicare ; repertoriul receptorului – ansamblul cunoştinţelor şi experienţelor anterioare cu care receptorul se angajează în actul de comunicare ; repertoriul comun al emiţătorului şi al receptorului – ansamblul cunoştintelor şi experientelor anterioare pe care emiţătorul şi receptorul le au în comun şi pe baza cărora se realizeză procesul de comunicare ; canalul de comunicare interpus între emiţăor şi receptor. Continuarea