Întâmplări hazlii din viaţa lui I. L. Caragiale

Autor: prof. Bojescu Camelia
Şcoala Gimnazială Filipeşti – Bacău

Despre viaţa lui Caragiale au circulat în trecut, în special anecdote ori amintiri cu caracter anecdotic. Aceasta nu înseamnă că cei care au înşirat diverse detalii, mai mult sau mai puţin sigure despre Caragiale berarul sau despre Caragiale umblând după împrumuturi s-au lăsat furaţi doar de pitorescul existenţei scriitorului.
Se pretinde că la o conferinţă, în care o ceată pusă la cale de Alexandru Macedonski, ar fi început să-l fluiere, Caragiale-prevenit se vede, scoase un ţignal din buzunar şi se fluiera pe întrecute cu publicul până îl potoli, apoi ieşi cu o încheiere superbă: – Da, domnilor, sunt satisfăcut. Conferenţiar fluierat de public s-a mai văzut, dar public fluierat de conferenţiar , nu cred.
O altă anecdotă plină de farmec care circula pe atunci era asupra unei audienţe avută la rege:
– Maiestate, o să vă rog să mă împrumutaţi cu o mie de lei…
-Regele nu împrumută, regele dă… Continuarea

Molière şi Caragiale, contemporanii noştri

Autor: prof. Cristina Codruța Bota
Școala Gimnazială Nr. 3 Calea Mare, Jud. Bihor

O idee străveche reapare ori de câte ori ne gândim la opera celui mai mare comic francez: aşa cum Corneille a creat tragedia, Molière a creat comedia. Molière este unul dintre autorii la care genul comic se regăseşte în structura sa. Opera lui e un “moment de întoarcere“ la comedie în sine, la câteva dintre modalităţile ei străvechi. La Molière comedia este “deghizat“ clasică, pentru că genul comic a apărut ca gen neclasic şi Molière a scris comedii în sensul originar al cuvântului.
Molière a reactualizat “concurenţa“ şi colaborarea între cele două forme fundamentale de comedie, cea “populară“ şi cea “literaturizată“. El a demonstrat că opera marilor autori comici este un moment de sinteză a celor două direcţii de evoluţie a genului. În valorile vechii comedii modificate de Molière este şi râsul mimic, dar râsul se rafinează la Molière. În opera sa râsul mimic nu mai are libertatea de odinioară, se transformă parţial în ironie.
Molière a încercat să “clasicizeze“ comedia, a adaptat-o la veacul său, prin gustul pentru analiza psihologică, prin fixitatea şi generalitatea unor tipuri, prin diminuarea “vulgarităţii“ farsei franceze vechi. De asemenea, Molière a “civilizat“ caricatura, a interiorizat-o, a făcut din stupidul comediei tradiţionale un “om de curte“. Prin Molière, teatrul comic ajunge la conştiinţa de sine şi actualitatea scriitorului comic se verifică pentru noi cu atât mai mult cu cât istoria mai recentă a teatrului modern este istoria revenirii artei dramatice la conştiinţa de sine. Alura modernă a comediilor vine şi din specificul lirismului molieresc.
Actualitatea scriitorului se vădeşte astfel atât din punct de vedere al structurii comediei, cât şi din punct de vedere tematic. Marele actor-dramaturg a ilustrat, ca om de teatru, acea vocaţie a artei dramatice de a fi o artă autonomă.
Pentru a-l prezenta pe “etern actualul Caragiale“ putem porni de la ipoteza critică a lui Eugen Lovinescu, care este următoarea: “eroii lui Caragiale sunt reprezentativi, dar numai pentru o epocă mărginită; ei sunt tipici. În închegarea lor intră ceva şi din sufletul omenesc, din toate vremile, dar intră totodată şi prea multe lucruri legate de nişte împrejurări restrânse, ce tind să dispară cu desăvârşire.
Prin menirea aceasta, repede a moravurilor noastre, surpă mereu însemnătatea comediilor lui Caragiale. Limba chiar în care sunt scrise este închegarea unei limbi desfigurate, dintr-un moment dat şi în anumite pături sociale. … în cincizeci de ani nu va rămâne nici cea mai mică urmă din atmosfera morală a operei lui Caragiale; amintirea republicii din Ploieşti sau a gărzii civice se va fi risipit de mult. Într-o sută de ani, fiecare rând din O scrisoare pierdută va trebui însoţit de o pagină de comentarii.“ (Liviu Papadima, Comediile lui I.L.Caragiale, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 22) (fragment)

Studiu de specialitate – Dramatizarea operelor lui Caragiale în gimnaziu

Autor: prof. Florentina-Georgiana Orza
Școala Gimnazială Nr. 1 Sighetul Marmației

“Frumosul este singurul atribut potrivit al lumii, tot aşa de nemărginit ca şi dânsa.” (Ion Luca Caragiale) De la cea mai fragedă vârstă îi învăţăm pe copii despre importanţa lecturii în viaţa fiecăruia, despre frumuseţea fiecărei lumi descoperite odată cu pătrunderea într-un alt univers, acela al cunoaşterii, al lecturii, al nemărginirii.
Unul dintre cei mai îndrăgiţi autori care este şi va fi de actualitate multă vreme de acum înainte este, fără doar şi poate, Ion Luca Caragiale care, prin schiţele şi nuvelele sale, a reuşit să-i atragă pe cei mici în universul său. Continuarea

Studiu de specialitate – Rezonanțe culinare ale operei lui Caragiale

Autor: prof. Merișanu Florentina-Alina
Liceul Tehnologic „Mihai Viteazul” Pitești

Spaţiul predilect al degringoladelor culinare şi bahice, localul este prezent în opera lui Ion Luca Caragiale cu ipostazele sale: băcănia, birtul, simigeria, cafeneaua, cârciuma, terasa, berăria. Un topos aparte, regăsibil în nuvele şi povestiri, este hanul. La Caragiale, hanul dobândește adeseori, valoarea de topos-metaforă a lumii carnavalizate, adică o scenă ce simbolizează lumea specifică, propusă de scriitor.
Spre deosebire de toposul sadovenian, hanul caragialian e doar în aparenţă un spaţiu securizant. Hanul lui Leiba Zibal (O făclie de Paşte), aşezat într-un loc singuratic, oferă, în ciuda masivităţii, o falsă protecţie. Un terorizat este şi hangiul Stavrache (În vreme de război), care se retrage, din frigul prăvăliei, în căldura odăii. Natura ostilă vitregeşte hanul de muşterii, dându-i aspectul unei cetăţi asediate sau al unui cavou. Continuarea

Studiu asupra conceptului de “lume-lume” în opera lui Caragiale

Autor: prof. Vira Adina
Colegiul Tehnic de Transporturi, Braşov

Caragiale a devenit un autor fundamental pentru că regăsim în el ceva din condiţia fiinţei noastre în esenţialitatea ei. Dacă s-a spus că este un autor caduc, perisabil, recunoaştem azi că el a surprins ceva permanent valabil, nu e un scriitor mărunt, preocupat de anecdoticul cotidian, ci a prins ceva ce ţine de fondul nostru genetic. Prin aceasta a devenit un scriitor filosof, care stârneşte curiozitatea.

Opera lui se înscrie în parametri unei viziuni realist- ironice. Orice imagine are un character ambiguu, se schimbă mereu, îşi modifică sensul iniţial. Ironia e întâlnită în orice text. Realismul ironic include o pluralitate de sensuri. De exemplu ideea conform căreia atingerea absolutului de către fiinţa umană e sortită unui statut comic; omul nu poate atinge absolutul.

Realismul ironic îşi extrage temele din “ambiţul” individului de a-şi depăşi condiţia dată. Lumea caragialescă este una fără identitate stabilă, tranzitorie, mascată. Lumea se recomandă citadină, civilizată, dornică de afirmare, dar modul ei de a se proiecta îi contrazice toate aspiraţiile şi o compromite.

Limbajul este desemantizat, ideile, faptele infirm, coborând în “mofturi”, tot ce îşi propune să fie acest univers. Această lume agitată, sedusă de mania notorietăţii, atrasă de fumurile gloriei, ameţită de mitul puterii, dar, de fapt, manipulată ca o marionetă, este ceea ce pare? Continuarea