Răzbunarea haiducului


Autor:  Barcan Rareș-Andrei
elev clasa a XII-a

Cu pletele în vânt prin văi și lunci, haiducul Florea împreună cu armăsarul sau de nădejde, își găsi loc de popas înainte de apusul soarelui, la tulpina unui stejar. Imediat ce focul menit să-l încălzească prinse viață, o voce subțiată se auzi din spatele unui boschet:
-Seară bună străine călător, numele meu este Vasilică și vin la mata cu o rugăminte de suflet….
În acel moment Florea își apucă fulgerător sâneața și-o îndrepta spre el.
-Nu trage! – spuse Vasilică cu mâinile îndreptate în sus – vreau doar să-mi încălzesc trupul, ce-mi tremură din toate încheieturile.
La prima vedere Vasilică părea inofensiv, un om scund și atât de slab încât putea să se ferească de stropii de ploaie. Era pe jumătate chel iar cealaltă jumatata de cap era acoperită de câteva fire de par scurte și negre. Era învelit de o șubă triplă cât el. Avea o inima mare și o gură de două ori mai mare care nu mai tăcea. Vorbea incontinu despre cum a fost dat afară de nevastă-sa fiindcă o prinse în momentul în care îl înșela.
-De azi înainte o să trăiesc în natură, ca să nu mai am de a face cu nicio persoană! – îi spuse răspicat Vasilică.
-Prost moment ți-ai găsit – îi spuse Florea – or fi haiducii frați cu codrul dar crede-mă când îți spun că natura nu-i un loc bun de trăit mai ales în perioadele reci ca astea. Nu-i deloc plăcut să dormi pe pământ rece, cu pietre care te împung în spate, fără niciun acoperiș deasupra capului. În scurt timp te vei răzgândi și vei avea un dor nebun de patul de acasă.
Timpul trecea iar conversația lor devenea din ce în ce mai prietenoasă.
Era sfârșitul lui noiembrie, iar primul strat de zăpadă era acum topit de o lapoviță rece și înbolnăvitoare. A doua dimineață Florea se trezi cu o puternică durere de cap și frisoane care păreau să nu-l mai lase, când tremurăturile dispăreau se instalau febra, sudori și delir.
-Vezi tu, dragul meu prieten, ai fi tu destul de voinic să faci față la patruzeci de poterași, dar asta nu te face imun la o banală răceală – spuse Vasilică.
Acesta îl urcă pe calul său alb și se îndreptară spre sătucul lui. În aproprierea satului dăduse de o căsuța veche iar  în pragul ușii era o femeie tânăra cu părul ca spicul grâului, lung până la baza umerilor și ochi blânzi; dar frumusețea era doar o calitate secundară a ei, principala fiind bunătatea. O generozitate de care toată lumea de-a lungul vieții ei a profitat, lăsând-o văduva cu un copil de șapte ani. Numele ei era Brândușa, și de-îndată ce-l văzu pe Florea neajutorat îl primi cu drag în casă, să-i ofere căldură și tratament.
În acest timp, Vasilică plecă la hanul Spinilor, ce se afla la jumătate de ora de casa Brândușei. Proprietarii hanului erau doi frați plini de răutate; unul cu spirit comercial, laș, dar isteț, cu părul tușinat, de culoare alb-gălbui ca părul boilor sau al vacilor, pe nume Plăvan, celălalt un munte de om, gros la trup, înalt ca bradul și prost ca gardul, cu părul mare lăsat pe spate având culoarea noroiului, pe nume Gorgan.
Denumirea hanului provenea de la faptul că acesta era înconjurat de trei copaci înalți și plini de spini.
După două ulcioare de vin fiert, Vasilică începu să povestească în stânga și în dreapta, cum l-a întâlnit pe vestitul haiduc Florea și l-a salvat de la o boală cruntă. Auzind vorbele lui, Plăvan intui rapid oportunitatea de a câștiga recompensa și recunoștința oferite de Vodă celui ce ducea la prinderea haiducului. Poate asta era șansa lor de a primi titlul de boieri, așa că fără a sta prea mult pe gânduri îl chemă pe Gorgan, și-l trimise să scoată cât mai multe vorbe de la el.
În acel moment, Vasilică se trezi ridicat la juma’ de stânjen de la  pământ, cu gâtul înconjurat de o labă imensă ca de urs.
-Unde este Florea? – cu voce groasă îl întrebă Gorgan.
-Dacă îmi dai drumul pot să îți spun – răspunse sufocat Vasilică.
-Vai ce-am făcut?! Vorbește gura fără mine! După puțin vin întodeauna inventez povești pentru a mă afla în centrul atenției. Nu am cunoscut nici un haiduc vestit darămite să-l salvez.
Gorgan îi întoarse un dos de palmă de-l lăsă fără doi dinți pe Vasilică.
-Unde este Florea? – te-ntreb pentru ultima ultima oară!
-Nu!!! Mă jur! Credeți-mă pe cuvânt. Vorbea vinul pentru mine.
Atunci Gorgan îl zvârli într-un colț, și scoase harapnicul începând să-i lase semne pe spate. La al patrulea bici Vasilică cedă și mărturisi totul. Așa că Gorgan își chemă tovarășii, încălecară pe cai și se îndreptară spre casa Brândușei.
Datorită neîndemânării lor și gălăgiei pe care o produceau, Brândușa reuși să-i audă din timp. Îl urcă pe fiul ei și pe Florea în trăsură și plecară spre casa surorii sale mai mici care locuia în satul lui Vasilică. Supărat foc și pară, Gorgan dădu foc casei și se reîntoarse la han, unde l-a biciuit pe săracul Vasilică până și-a dat ultima suflare, iar după, pentru amuzamentul lor, l-a spânzurat de unul dintre arborii spinoși.
Ajunși la casa Mirunei– sora cea mică – nu trecea oră în care Brândușa să nu-l vegheze și să-l îngrijească pe Florea ca o mama grijulie, ca o soție iubitoare. Iar atunci când fantomele părinților săi, uciși de boierul ținutului dar și a celor boieri hăiniți pe care i-a trecut în lumea cealaltă, îl bântuiau,  Brândușa cu o voce blandă și caldă îl îndemna la visuri mai frumoase.
Nu trecu mult timp și haiducul își reveni și se puse pe picioare iar când a dat să plece, Brândușa îl imploră să rămână spunându-i:
-Dacă pleci, mi-e frică că vei păți  același lucru ca Vasilică.
Atunci Florea o privi încruntat și nedumerit și-o întreba:
-Ce-a pățit?
-Umblă zvonul prin sat că Gorgan l-a biciuit și l-a ucis.
Cele auzite nu l-au făcut decât să-l enerveze mai mult și fără să-și ia la revedere plecă spre hanul Spinilor.
În aproprierea hanului, un miros greu, de moarte îl întâmpină pe Florea. Era mirosul cadavrului lui Vasilică care încă atârna. În timp ce înăuntrul hanului se desfășurau activitățile obișnuite, haiducul își făcu apariția cu sâneața încărcată. Toate privirile erau ațintite asupra sa, și o liniște cutremurătoare se lăsase în han.
-Cine e Gorgan? – întrebă haiducul.
După un moment de ezitare namila răspunse:
-Eu sunt!, nu-mi zi că tu ești… – Gorgan nu termină de vorbit și se trezi cu o gaură imensă în piept.
-Ei bine ești un laș nenorocit – îi spuse Plăvan – tocmai ai împușcat un bărbat neînarmat!
-Ar fi trebuit să se înarmeze – îi răspunse cu scârbă Florea – dacă și-a decorat curtea hanului cu prietenul meu.
– Tu trebuie să fii vestitul haiduc Florea din sudul Moldovei, ucigașul de boieri și slujbași ai domniei!
-Așa e, am ucis boieri cât încape și uneori și pe cei alăturați lor, am ucis din tot ce umblă sau se târăște în mocirla nemerniciei, și am venit aici să te ucid și pe tine Plăvane, pentru ce i-ați făcut lui Vasilică și pentru că i-ați dat foc casei Brândușei. Ceilalți ar trebui să vă dați la o parte, cu voi nu am nimic a împărți.
Atunci Plăvan speriat, începu să bâlbâie câteva vorbe spunându-le angajaților din han să sară pe el și să-l omoare.
În acel moment haiducul a terminat ce a început cu Gorgan, lăsându-l în viață doar pe Plăvan, legat de un stâlp pentru a-l arde odată cu hanul lor.
Trei luni trecuseră de-atunci, iar pe la mijlocul lunii aprilie, în mâinile Brândușei ajunse o scrisoare:

Draga mea Brândușa,
La paisprezece pași de fosta casă arsă, înspre livadă, fiindcă pământul era mai bun, e noua ta casă, aproape terminată. Satisfacția mea nu o depășește pe cea a tăietorilor de lemne a căror răbdare, meșteșug și dăruire se pot proba prin grija evidentă a lucrului bine făcut.
Am ales lemnul de stejar uscat trei ierni pentru talpa casei, pin uscat timp de un an, pentru praguri, stâlpi, grinzi și căpriori. Restul lemnului e din molid. Unde sunt pereții despărțitori, am dublat grinzile iar podeaua e alcătuită după meșteșugul din bătrâni.
Cred că ai rade dacă ai vedea șipcile ferestrelor cu vederea spre șleahul care duce în sat. Întrucât nu sunt terminate par niște ochi sașii. Am lăsat ferestrele și finisajele la alegerea ta, potrivit sensibilități tale. Îmi doresc ca tu și băiatul să ajungeți sănătoși și în siguranță. Cât despre mine  vă pot spune că mă simt mult mai bine și asta doar datorită vouă. Chiar dacă îmi doresc asta, stabilirea mea într-un loc nu ar fi posibilă deoarece din cauza trecutului meu bântuitor, aș aduce mai multă suferință persoanelor din jur. Așa că, am decis să fac ce știu eu mai bine și să sper că următoarea noastră întâlnire să se petreacă în alte împrejurări.

Rămâi cu bine,
al tău sincer și mereu bun prieten, Florea.