De când se scrie româneşte?


Autor: prof. Feroiu Maria
Liceul Tehnologic Tismana, jud. Gorj

În literatura românească de specialitate, termenul de scris semnifică, de regulă, atât ”acţiunea de a scrie”, cât şi rezultatul acestei acţiuni, adică „totalitatea operelor scrise”. A cerceta originile scrisului în limba română înseamnă a stabili care este epoca de formare a tradiţiei grafice româneşti, precum şi epoca, locul şi împrejurările în care au apărut cele mai vechi texte ajunse până în zilele noastre.
La fel ca şi în alte culturi, scrisul apare la noi într-un anumit moment al istoriei sociale şi culturale, fiind consecinţa nemjlocită a interesului manifestat de unele grupuri umane pentru folosirea limbii naţionale ca instrument de comunicare scrisă. După opinia lui P. P. Panaitescu, primele scrieri româneşti sunt rezultatul transformărilor produse în interiorul societăţii, „urmarea înlocuirii în fruntea vieţii economice şi politice a ţării a vechii boierimi militare cu imunităţi, prin noua boierime angajată în economia de schimb, în producţia de marfă pentru piaţă, alături de orăşeni şi mica boierime”.
Autorul pune în relaţie cu transformările societăţii româneşti numai scrierea textelor originale, adică a textelor neliterare (scrisori, documente etc.), nu şi efectuarea celor mai vechi traduceri de texte religioase, aşadar a primelor texte literare româneşti. Acceptând acest punct de vedere, ar însemna să recunoaştem incapacitatea culturii române de a-şi construi singură instrumentul de expresie literară. Tot P. P. Panaitescu arată că „nu străinii au învăţat pe români să scrie româneşte„ şi că la mijloc se află o falsă interpretare a noţiunilor de factori interni şi externi.
În sprijinul acestei idei vine şi A. Lambrior care observa în 1881 că:„românii au scris în toate timpurile în limba lor”, iar câţiva ani mai târziu A. D. Xenopol avansa ideea că limba noastră trebuie să fi fost întrebuinţată încă din timpuri vechi la „scrierea unor acte private”, afirmaţii pe care Al. Rosetti le va relua în „Istoria limbii române” în următorii termeni: „De fapt trebuie să se fi scris româneşte întotdeauna, sporadic şi pentru nevoi particulare”.
Examinarea vechii terminologii referitoare la scris şi la citit, aşa cum se oglindeşte ea în textele româneşti din secolul al XVI-lea dovedeşte că noţiunile de bază sunt exprimate atât prin cuvinte de origine latină, cât şi prin cuvinte de origine slavă.
Din latină avem pe „scrie” (<scribere), de la care s-a dezvoltat scrisoare „epistolă”, scriptă (<scripta), atestat în sintagma „Scriptă sfântă”, „Biblie”, Scriptură „scrisoare, inscripţie, text semnat” (<scriptura) şi carte „scrisoare, act scris, foi broşate, cuprinzând un manuscris sau o tipăritură” (<charta). Prezenţa unei terminologii de origine latină în textele româneşti din secolul al XVI-lea probează că, de-a lungul întregului ev mediu, românilor nu le-au fost străine practicile scrisului şi ale cititului.
Aşadar, aceste cuvinte probează că înaintea adoptării limbii slavone în biserică şi totodată a alfabetului chirilic, românii au cunoscut şi practicat scrierea, desigur în limba latină şi cu alfabet latin.  (fragment)

Reclame