Studiu de specialitate – Luceafărul și influențele populare


Autor: prof. Maria Feroiu
Liceul Tehnologic Tismana, jud. Gorj

Cercetarea manuscriselor lui Eminescu a dat pe față imensa muncă a poetului în domeniul literaturii populare. Cunoscător al tuturor provinciilor, Eminescu, în aceste manuscrise, înfrățește poezii din Banat și Transilvania cu poezii din Moldova de Nord și Bucovina, după cum înfrățește particularități de grai din toate regiunile românești. Și această activitate explică de ce Eminescu a putut, prin gândurile și arta lui, să devină cel mai desăvârșit reprezentant al sufletului românesc.
Sensul larg pe care îl are cuvântul folclor la Eminescu, lămurește multiple activități de culegător-producător și de creator pe baze populare.

Nu e numai un culegător pasionat de poezie populară, nu rămâne la simpla reproducere a materialului, ci își găsește în el izvor pentru imaginația lui creatoare.
Vechiului material Eminescu îi adaugă un element nou care adâncește semnificația inițială, așa ca în basmele prelucrate în proză și versuri, ori o schimbă cu desăvârșire așa cum e în Luceafărul, unde, pornind de la material poporan, poetul, în plină conștiință de geniul său, fixându-se asupra a ceea ce contribuie la exprimarea esenței eului propriu, retrăiește în sine dus la perfecție ceea ce în afară de el, în materialul de obârșie apărea ca simplă schițare.
Poemul filosofic Luceafărul este încrustat în destinul spiritual al poporului român, aşa cum epocile homerice sunt încrustate în destinul grecilor. Motivaţia acestui loc privilegiat trebuie căutată în faptul că, în Luceafărul sunt reunite marile idei existenţiale ale unui întreg neam: dorul de eternitate, vremelnicia umană, soarta omului superior, iubirea ca eveniment cosmic, peisajul românesc. Totodată, poemul reprezintă o sinteză a creaţiei poetice eminesciene, genialul lui autor reunind aici teme, motive, idei şi categorii lirice din toată opera sa anterioară.
Orice creație lirică este într-un fel sau altul, sublimarea în magia versului a unui eveniment de viață, iar pentru poezia lui Eminescu este și mai evident. Fiind însă un poem de mari proporții, în care se îngemănează lirismul cu elemente de basm, așa încât prin virtuțile formulei baladești se înfrățește vibrația lirică cu structura epică și dramatică, Luceafărul nu mai este un exemplu elocvent pentru natura inspirației lirice.
În jurul poemului Luceafărul s-au creat diverse legende, ieșite din ceea ce Perpessicius numea predispozițiile mitice ale contemporanilor poetului și urmașilor acestora. Interesul pentru experiența de viață care a stat la baza inspirației eminesciene a fost adesea supraevaluat, mai ales în prima jumătate de veac a secolului de după moartea poetului, dar rolul ei nu a mai fost exagerat, începând chiar cu D. Caracostea, pentru care experiența are tot atâta valoare cât cel care o trăiește, dar numai alături de experiența cărturărească, dobândită din contactul cu literatura anterioară și continuând cu eminescologia actuală a fost estompată cu totul de metode științifice de analiză a textului poetic.
Din punct de vedere al cunoașterii etapelor creației, Luceafărul a avut un destin la fel de deosebit ca și evoluția frământată a exegezei sale. Cunoașterea și recuperarea în circuitul valoric a variantelor manuscrise ale poemului are, de asemenea, o istorie care invită încă, așa cum marele editor spunea, încă din 1943, cu atracția unei adevărate expediții.
Concepția, unanim acceptată, este aceea că Luceafărul are ca izvor de bază poemul original de inspirație folclorică Fata-n grădina de aur, versificat de Eminescu după un basm românesc din Muntenia, cules și tipărit de călătorul german Richard Kunisch în volumul Bukarest und Stambul. Skizzen aus Ungarn, Rumänien und der Türkei, apărut la Berlin, în 1961. Cartea cuprinde două basme românești, ambele versificate de Eminescu, cel de-al doilea fiind cunoscut sub numele de Miron și frumoasa fără corp. (fragment)

Anunțuri