Studiu de specialitate – Hipercorectitudinea în limbajul colocvial


Autor: prof. Tecuci Elena
Şcoala Gimnazială Fălcoiu, jud. Olt

Hipercorectitudinea (numită și hiperliterarizare sau, în anumite cazuri, hiperurbanism) este o greșeală de limbă care constă în aplicarea mecanică a unei analogii sau a unei reguli lingvistice valabile în alte situații.
O grafie, o pronunție sau o construcție conținînd o astfel de greșeală se numesc hipercorecte. Hipercorectitudinea apare tocmai din teama de a nu greși, prin efortul conștient al vorbitorului de a se conforma normelor limbii literare. Deși prefixul hiper- înseamnă în general „foarte”, „excesiv de”, hipercorectitudinea nu este corectitudinea dusă la extrem, ci o greșeală.
Noțiunea de hipercorectitudine aparține deopotrivă gramaticii normative, care stabilește ce e corect și ce e greșit, cît și gramaticii descriptive, care observă fenomenele de limbă fără a le judeca.

În cazul din urmă, cu precădere în domeniul etimologiei, fenomenul hipercorectitudinii poate explica apariția anumitor pronunții, grafii sau construcții, care uneori se răspîndesc atît de mult încât ajung în cele din urmă să se impună în uz și chiar să ia locul formelor anterioare.
Astfel, de exemplu, cuvîntul viteză este la origine o citire greșită a cuvîntului scris vitesă (din franțuzescul vitesse), pe care vorbitorii nefamiliarizați cu limba franceză l-au citit după regula (greșit aplicată) conform căreia litera s aflată între două vocale trebuie citită z.
Eforturile de a corecta această citire greșită nu au dat roade, încît forma viteză a devenit singura considerată corectă. O evoluție similară au avut și cuvintele chermeză (din fr. kermesse), furnizor (din fr. fournisseur), regizor (din fr. régisseur), dizertație (din fr. dissertation), bazin (din fr. bassin) etc.; o parte din variantele vechi, care reflectau pronunția de origine, circulă în paralel cu variantele apărute prin hipercorectitudine, iar altele au fost complet înlocuite.
Corpus de termeni utilizaţi cu forme hipercorecte în limbajul colocvial
[el], [ea], [ei], [ele] – forme pronominale de persoana a III-a singular şi plural în care e iniţial este preiotat, rostirea corectă fiind [iel], [ia], [iei], [iele]
Şi ea [ea] la ce oră vine?
[e], [este], [eram], [erai], [eraţi], [erau] – forme ale verbului a fi în care e iniţial se pronunţă ie, rostirea corectă fiind [ie], [ieste], [ieram], [ieraţi], [ierau]
E [e] important să ajungă la timp.
De fiecare dată povestea era [era] alta.
[ieră] – neologism care se scrie şi se pronunţă corect cu e: [eră], varianta [ieră] luând naştere prin analogie cu rostirea preiotată a pronumelor personale şi a verbului „a fi” prezentate mai sus.
Suntem în era [iera] vitezei.
[ieuro] – neologism care se scrie şi se pronunţă corect cu e: [euro]; varianta [ieuro] luând naştere prin analogie cu rostirea preiotată a pronumelor personale şi a verbului „a fi” prezentate mai sus
Îmi mai trimit copiii nişte euro [ieuro] şi mă descurc eu.
abea – corect [abia]; variantă cu ea în loc de ia după consoană labială, fiind o formă hipercorectă manifestată atât grafic, cât şi fonetic, redând o pronunţare regională
Abea a venit şi ai şi luat-o la bani mărunţi.
butelie – corect butelie; Deşi se aseamănă cu pălărie, trebuie să fim atenţi deoarece fiind substantiv neologic îşi păstrează accentul din limba de origine – franceza- bouteille.
Să nu uiţi să schimbi butelia aia!
mânuşă – corect mănuşă; derivat dintr-o formă veche a lui mână – manu
Îmi trebuie o pereche de mânuşi noi.
petec – corect: petic; în interiorul cuvântului petec, vorbitorul l-a înlocuit pe e cu i, probabil pentru că i s-a părut că sună mai bine  „pe un petec de pământ” (Naţional TV, 23.X); „şi-au dat în petec” (Pro TV, 18.XI)
ştat de plată – corect: statde plată; variantă greşită de pronunţare cu [ş] în loc de [s], datorată aplicării greşite a unei reguli de pronunţare valabile în anumite cuvinte de origine germană
Vreau să ştiu cât am pe stat [ştat].
În concluzie, tendinţa actuală a limbii vorbite este aceea de căutare a noi forme de exprimare mai nuanţată pentru formularea şi transmiterea ideilor. Dar dorinţa de exprimare excesiv de ,,literară” şi necunoaşterea sensului cuvintelor rostite conduc la efecte opuse.
Toate aceste inconveniente ale limbii vorbite au apărut din ritmul rapid specific vieţii moderne care solicită o modalitate de expresie cât mai economică, dar şi din dorinţa de exprimare cât mai ,,elegantă”, astfel evidenţiindu-se legătura dintre limbă şi societatea în care îşi îndeplineşte funcţia de comunicare.
Stilul colocvial (al conversaţiei uzuale) îndeplineşte funcţia de comunicare într-o sferă restrânsă, cu o arie tematică foarte vastă, dar cu o problematică simplă. Acest stil este unica sferă de întrebuinţare a limbii în care este posibilă dezvoltarea spontană, neintenţionată a limbii.
Bibliografie:
Avram, Mioara, Cuvintele limbii române între corect şi incorect, Bucureşti – Chişinău, Editura Cartier, 2001.
Calotă, Ion, Principiul fonetic în ortografia actuală, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1977.
Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române(DOOM), Editura Academiei, Bucureşti, 2005
Graur, Alexandru, Mic tratat de ortografie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.
Hristea, Theodor (coord.), Sinteze de limba română, Editura Albatros, Bucureşti, 1984.
Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1978.***
Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ediţia a V-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995.
Vasilache, Gheorghe N., Ghid ortografic si ortoepic al limbii romane. Exercitii, teste si solutii, Editura Polirom, Iaşi, 2006.

Anunțuri