Între tradiţie şi modernitate – Obiceiuri laice şi religioase ale unui popor reflectate în literatură


Autor: prof. Maria Feroiu
Liceul Tehnologic Tismana, jud. Gorj

“A păstra obiceiul din părinţi şi strămoşi şi a nu pierde nimic din ce-ai moştenit, ca să laşi întreaga ta avere sufletească nepoţilor, asta o face tradiţia” – George Coşbuc
Limba noastră cunoaşte două cuvinte ce definesc acelaşi lucru: obicei şi datină, cuvinte pe care dicţionarul limbii române contemporane le consideră sinonime. Totuşi, o nuanţă, care diferenţiază sfera unuia de sfera celuilalt, mai mult stilistică, există. Datina poate fi termenul general popular pentru tot ceea ce se practică după anumite reguli. Obiceiul cuprinde ansamblul manifestărilor folclorice legate de un anumit eveniment sau de o anumită dată.
Folcloristica a grupat în general obiceiurile calendaristice în patru cicluri, care corespund celor patru anotimpuri: obiceiuri de primăvară, de vară, de toamnă şi de iarnă.

Alături de această sistematizare există o alta, care stabileşte numai două cicluri mari, despărţite prin solstiţiul de iarnă şi solstiţiul de vară. Folcloriştii noştri au căutat să le grupeze în jurul ciclurilor celor mai importante ale anului, acordând o atenţie deosebită momentelor cruciale ale acestor cicluri.
Folclorul reprezintă totalitatea manifestărilor artistice aparţinând culturii spirituale ale poporului. În evoluţia societăţii româneşti, satului spiritual de obşte, îi erau caracteristice mentalităţi, interese şi culturi comune, diferenţierea unor pături suprapuse care au dus la formarea aristocraţiei a determinat diferenţierea acestor pături de cea a poporului. Între aceste pături nu s-a produs niciodată o ruptură totală.
În feudalismul timpuriu, formele culturii feudale, boiereşti şi de curte nu se deosebeau pregnant de cele ale culturii populare. Acest fapt este determinat de existenţa unor bunuri culturale comune – cântecul epic, colindele – în care se oglindeau multe elemente de viaţă feudală de curte sau de cetate.

Astfel, Psalmii versificaţi de mitropolitul Dosoftei pătrund în circuitul folcloric şi devin cântece de stea sau colinde; motive biblice trec din cultura cărturărească în cultura folclorică şi în colinde. Important de reţinut este că, trecând dintr-o cultură în alta, aceste valori se modifică, devin altceva ca formă de manifestare, structură şi conţinut. Ele se încadrează într-un ceremonial popular, capătă circulaţie orală, se adaptează la formele tradiţionale ale poeziei populare, capătă sens de urare, în cazul colindelor. În colectivităţile folclorice, momentele calendaristice ale circuitului calendaristic sunt însoţite de obiceiuri tradiţionale. Anul este un ciclu de timp marcat prin acte care ţin în special de activitatea productivă, un ciclu al muncilor agrare care s-au păstrat.
Unul dintre conceptele fundamentale ale gândirii umane născut din practica muncilor agricole îl constituie mitul despre moartea şi învierea naturii. O cronologizare mai precisă de ordin calendaristic a întreprins-o Petru Caraman în legătură cu ciclul sărbătorilor de iarnă: Crăciunul, Anul Nou, care relevă câteva puncte de reper temporale când sărbătorile creştine au preluat, unificat şi continuat calendarul sărbătorilor, ciclu păgân greco-roman, dominat în Dacia romană. Sărbătorile de iarnă ale ciclului creştin reflectă fondul mitic autohton al poparelor din Europa occidentală, cu contaminările, paralelismele tradiţiilor şi superstiţiilor mediteraneene ce au precedat creştinismul. Crăciunul relevă reminiscenţe folclorice de ordin mitologic deoarece este sinteza tuturor solemnităţilor, superstiţiilor şi riturilor ciclului păgân al sărbătorilor de iarnă consacrate cultului soarelui şi totodată cultului morţilor. (fragment)

Anunțuri