Blocaje şi bariere în comunicarea didactică. Modalităţi de depăşire a acestora


Autor: prof. Dăncău Ramona Ionela
Şcoala Gimnazială Bîlvăneşti, jud. Mehedinţi

1. Comunicarea didactică
Indiferent de modul de abordare (ca act, sistem, cod sau mijloc) comunicarea stă la baza organizării şi evoluţiei sociale, influenţând raporturile, pe orizontală şi pe verticală între oameni, fiind considerată drept cea mai importantă competenţă socială cu implicaţii în manifestarea şi dezvoltarea celorlalte.
Teoria generală a comunicării precizează că orice comunicare constă în deplasarea unei cantităţi de informaţii de la un element la altul, când este vorba de acelaşi sistem, sau de la un sistem la altul când este vorba de sisteme diferite.
Comunicarea pedagogică reprezintă un transfer complex de informaţii între două entităţi ce-şi asumă simultan sau succesiv rolurile de emiţător şi receptor, semnificând conţinuturi dezirabile în contextul procesului instructiv-educativ. Comunicarea pedagogică presupune o interacţiune de tip feedback, privind atât explicaţiile explicite cât şi pe cele adiacente, intenţionate sau formate pe parcursul comunicării.
Comunicarea didactică se referă la transmisia şi schimbul de informaţii dintre educator şi elev şi invers, la circulaţia de impresii, trăiri afective, judecăţi de valoare, comenzi, cu scopul de a îmbogăţi sfera cunoştinţelor, pentru a determina modificări comportamentale. Ea vizează în principal înţelegerea, pentru asigurarea căreia educatorul are un rol activ, în sensul că el acţionează ca un filtru ce selectează, organizează şi personalizează informaţia.
Specificul comunicării la clasă este determinat de cadrul instituţional în care se efectuează şi de logica specifică a învăţării, ca modalitate fundamentală de instruire şi educare.
Un aspect, de asemenea specific comunicării didactice, este pericolul transferării autorităţii de „statut” asupra „conţinuturilor” prin argumentul autorităţii.
Comunicativitatea, componentă esenţială a aptitudinii didactice este astfel instrumentată încât operează constructiv.
La unii profesori există o adevărată dispoziţie comunicativă şi de influenţare cu componentele ei: vorbire expresivă, gestică, capacitate de demonstraţie instructivă şi logică, adecvare la timpanul mediu al elevilor, expuneri semnificative şi inteligente, dialogul colocvial antrenant, totul concentrându-se pe activitatea mentală a copilului.
Specificul comunicării didactice este imprimat de caracteristicile relaţiei profesor-elevi, la clasă. În activitatea la clasă, profesorul competent conduce cu pricepere dialogul cu elevii, astfel încât el influenţează cu tact pedagogic personalitatea copiilor şi, în acelaşi timp, tot cu tact pedagogic, se lasă el însuşi influenţat de personalitatea acestora, stimulându-se, deci, reciproc.
Astfel, elevii vor recepta mai eficient mesajul pornit de la profesor, iar acesta, la rândul lui, prin întrebările şi intervenţiile elevilor va obţine un feedback adevărat în legătură cu eficienţa şi defecţiunile actului de predare-învăţare.
Profesorul nu trebuie doar să informeze, el trebuie să comunice cu elevii săi. Informaţiile sale variază ca amplitudine şi profunzime, în funcţie de informaţiile primite de la elevi. Acestea fac dovada a ceea ce ei aşteaptă de la profesorul lor, a ceea ce sunt dornici să afle.
Astfel, profesorul este un rezonator, ca şi elevul. Dacă profesorul nu descriptează la timp reacţiile elevilor săi şi nu-şi reglează la timp conduita comunicaţională, întreaga activitate educaţională poate fi compromisă.

Anunțuri