Studiu de specialitate – Ipostaza eului ludic în poezia lui Tudor Arghezi


Autor: prof. Cornelia Mitrache
Liceul Tehnologic ”Ion Popescu-Cilieni”, Cilieni, Olt

Poezia modernă impesonalizează comunicarea, introducând un nou cocept, eul liric sau eul poetic. Eul poetic este vocea interioară a creatorului de poezie, detaşat de lume şi de realitatea înconjurătoare. Poetul francez Rimbaud definea eul liric astfel:” Eu este un altul”.
Ca şi Lucian Blaga şi Ion Barbu, Tudor Arghezi este un poet modernist, aparţinând perioadei interbelice a literaturii. El revoluţionează limbajul poetic al vremii sale în raport cu mijloacele de expresie tradiţonale, fiind de părere că acesta are menirea de a-l face pe cititor să simtă ceea ce citeşte, iar o idee să nască altele. Mărturisind poetic, într-o notă autobiografică, dorinţa sa de a crea (Om în vârstă şi târziu\ Tot am învăţat să scriu), poetul debutează în volum la 47 de ani, urmând o bogată activitate literară.
Temele predilecte ale universului liric arghezian sunt poezia programatică, poezia cu deschidere filosofică, poezia erotică, poezia ludică. Fiecare tip de poezie presupune existenţa unui anumit eu liric, în funcţie de tema abordată. Noi ne vom opri asupra eului ludic sau eul care se copiulăreşte, ipostază pe care o identificăm în poema Transfigurare când pătrundem într-un univers al miniaturalului unde îl găsim pe eul infantil, eul „care se copilăreşte”: „M-am îmbătat? Am murit?/ Lăsaţi-mă să dorm…M-am copilărit.
Nicolae Balotă în Opera lui Tudor Arghezi explică aceast stil infantil, ludic al eului liric astfel: „Refuzat de marele infinit la care nu poate accede, pe care nu şi-l poate apropia, strivit de vidul imens al ipostazelor acestui infinit – nopţi, stepe, ceţuri fără de sfârşit, vecii oarbe -, poetul îşi găseşte refugiul, şi oarecum putinţa unei răzbunări compensatorii, în infinitezimal. S-ar putea găsi într-un asemenea mecanism al compensaţiilor pe planul imaginarului explicaţia atracţiei vădite pe care lumea infinitului mic, sau cel puţin a miniaturalului, o exercită asupra lui Arghezi.” (1)
Spiritul arghezian se copilăreşte voit prin făpturile mărunte cărora le corespund „slovele” sale, diminutivate. „Din slove am ales micile/ Şi din înţelesuri furnicile. / Am voit să umplu celule/ Cu suflete de molecule”(Cuvânt). În opera lui Arghezi elementele firii dobândesc un caracter ludic. Ele sunt stilizate prin reducţie. În lumea ludică a miniaturalului, totul are un caracter estetizant.
Formulele versificaţiei din jocurile copilului sunt, de multe ori, simple convenţii lingvistice, uneori absurde, întotdeauna rituri ludice. Arghezi preia convenţiile unei asemenea poezii însoţindu-le de umorul detaşat al jocului asumat, al unei copilării voite. Dar, totodată, firea miniaturală este stilizată şi introdusă într-un joc al naturii brusc copilărite. Riscurile unui asemenea joc sunt acelea ale oricărei convenţionalizări, diminutivarea continuă a elementelor şi infantilizarea perspectivei oboseşte prin repetarea formulei. (fragment)

Anunțuri