Studiu de specialitate – Camil Petrescu – autor al romanului problemelor de conştiinţă


Autor: prof. Cornelia Mitrache
Liceul Tehnologic ”Ion Popescu-Cilieni”, Cilieni, Olt

„Literatura presupune fireşte probleme de conştiinţă. Trebuie să ai deci ca mediu o societate în care problemele e conştiinţă sunt posibile […]. Eroul de roman presupune un zbucium interior, lealitate, convingere profundă, un simţ al răspunderii dincolo de contingenţele obişnuite. Sau cel puţin, chiar fără suport moral, caractere monumentale, în real conflict cu societatea“. (1)
În acest spirit, Camil Petrescu avea să facă din Ştefan Gheorghidiu beneficiarul unei importante moşteniri, iar din Fred Vasilescu fiul unui milionar, pentru ca aceştia, eliberaţi de griji materiale, să se poată preocupa de problemele conştiinţei.
Totuşi dimensiunea socială nu lipseşte din romanele scriitorului; este de ajuns să ne gândim la conflictul dintre Ştefan şi Nae Gheorghidiu, la figura de analfabet parvenit a lui Tănase Vasilescu Lumânăraru sau la drama lui Ladima.
Personajele lui Camil Petrescu sunt încă definite esenţial prin drame de conştiinţă. În concepţia romancierului se desenează, ca şi la Ibrăileanu, două lumi aflate în raporturi de continuitate şi de opoziţie: lumea conştiinţei şi aceea a naturii primare, instinctive. (2) „În afară de conştiinţă, totul e bestialitate“ (3), afirmă Ştefan Gheorghidiu. Romancierul trebuie să se ocupe nu de impulsurile instinctive, cum procedau naturaliştii, ci de aventurile conştiinţei.
Ştefan Gheorghidiu este un personaj viu, care suferă nu din cauza unei teorii filosofice, ci a unui sentiment omenesc, gelozia. Numai că la un personaj problematic, intelectual, ca el, acest sentiment uman dobândeşte semnificaţii cosmice, pune în discuţie o întreagă scară valorică.
Neîncrederea în Ela înseamnă pentru Ştefan Gheorghidiu „prăbuşire lăuntrică“, ruperea „axei sufleteşti“, pierderea încrederii „în vigoarea şi eficacitatea inteligenţei mele“; „remanieri de ecuaţii întregi sufleteşti“. Ca şi Pietro Gralla, întreţine cultul iubirii absolute, văzute ca o osmoză a două suflete:
„Lipsit de orice talent în lumea muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza – şi am încercat-o – decât într-o dragoste absolută“. În Ultima noapte de dragoste…, analiza psihologică are ca unic obiect (şi subiect în acelaşi timp) personajul masculin. Ambiguitatea reiese, pentru cititor, din reflectarea, în spaţiul problematic al naratorului, a faptelor, gesturilor şi cuvintelor Elei.
Aceasta este un personaj de roman comportamental, fără complexitate psihologică, pe care îl cunoaştem numai în măsura în care îl cunoaşte şi naratorul. Astfel, este posibil ca ea să-l fi înşelat pe Ştefan Gheorghidiu abia târziu, împinsă fiind de înseşi bănuielile acestuia şi din spirit de răzbunare. Pentru soţul său, însă, infidelitate înseamnă a trebui să împartă cu cineva un gest cât de mic al femeii iubite, aceasta constituind o fisură cu consecinţe incalculabile în acel „égoïsme á deux“ care este dragostea: “Fiecare credem că femeia care ne iubeşte are, păstrate pentru noi, anumite mici gesturi de mângâiere şi frumuseţe, gesturi cărora noi le dăm un anume înţeles şi ne e o suferinţă crâncenă să vedem că le are şi pentru altul“. (fragment)

Anunțuri