Labirintul, spaţiu al ispitelor


Autor: prof. Anicuţa Tofan
Colegiul Economic Mihail Kogalniceanu, Focșani

Labirintul este un spaţiu al confuziei şi al lucidităţii, un loc al rătăcirii şi al redescoperirii. Cititorul se desparte de profan şi intră în spaţiul sacru al labirintului dintr-un text literar.
Pe măsură ce înaintează în adâncul labirintului, are nişte opţiuni, alege căi întruchipate în personaje, parcurge un drum, îl schimbă, se întoarce, până când găseşte o ieşire personala, alta decât a personajelor, concretizată într-o interpretare, o idee pe care el însuşi o aşază responsabil in cuibul cărţii.
Pe parcursul călătoriei, drumurile interferează, ale personajelor, ale situaţiilor, ale trăirilor. Cititorul este ademenit de un personaj pe un drum principal, îl abandonează, apucă drumuri lăturalnice, ispitit de o apariţie episodică, dar niciodată nu renunţă să găsească centrul, miezul, esenţa operei.
Odată găsit, se produce, inevitabil, ieşirea din labirint, cu sentimentul unui descoperitor de lume nouă care va purta numele său, pe care o va stăpâni şi, după caz, o va împărtăşi şi altora, fie ca o pregătire pentru intrarea în labirint, fie ca pe o soluţie pentru aceia care nu au atâta determinare încât să înceapă o asemenea călătorie.
Volumul „Hanu Ancuţei” de Mihail Sadoveanu propune cititorilor un minunat labirint, cu multe drumuri, având drept centru locul în care cuvântul devine logos, ordonator şi creator al universului. Drumul principal pare să-l însoţească pe comisul Ioniţă.
Lectorul este nevoit să schimbe des drumul, să parcurgă experienţe variate, care vesele, care întristătoare, care fantastice, toate alcătuind, de fapt, tabloul unei existenţe complete, care are o frumuseţe, o taină şi un rost inefabile, precum minunata poveste rămasă nespusă, dar intuită de fiecare, pentru că ea îi determină pe ceilalţi să caute în experienţa lor de viaţă o întâmplare exemplară pentru semeni.
Labirintic este şi drumul parcurs de Vitoria Lipan din romanul „Baltagul”, în căutarea soţului pierdut, cu rătăciri şi întoarceri, consecvenţa şi dragostea o aduc către centru.
Labrys-ul (securea dubla, baltagul), termen grecesc de la care, susţin unii cercetători, ar deriva termenul „labirint”, devine emblema romanului. Arma sacră este făurită şi folosită numai în scopul final, confruntarea cu ucigaşul. Numai după pedepsirea criminalilor şi reinstaurarea echilibrului într-o lume arhaică, se poate ajunge la armonie spirituală, aşadar, în centrul labirintului.
Mitul labirintului se regăseşte în basm, în operele lui Mircea Eliade, chiar în „Moara cu noroc”, dacă asociem tenebrele sufleteşti ale lui Ghiţă cu imaginea unui labirint în care rătăceşte, fără putinţă de scăpare, fiindu-şi propriul prizonier, deoarece labirintului său îi lipseşte centrul, valoarea morală la care să se raporteze.
Literatura este un labirint al sensurilor, al semnificaţiilor, al ideilor, dar, de asemenea, viaţa însăşi poate fi considerată cărarea din centru către exterior, a unui labirint. Când începe, are un singur drum, iar acesta se ramifică, în funcţie de variabilele existenţei.  (FRAGMENT)

Anunțuri