Cum să citim şi de ce?!


Autor: prof. dr. Mihaela Nicolae
Colegiul Naţional ”Mihai Eminescu” Buzău

Când sunt mari, de liceu, trebuie să-i convingi să citească, să le dai motive, astfel încât, pragmatici cum sunt, să înţeleagă că „le trebuie”, să-i cointeresezi. În general, ceea ce stă sub semnul lui „obligatoriu” se citeşte greu – e mai simplu, e adevărat, cu lecturile „la alegere”. Când sunt mici, totul vine parcă de la sine, pentru că elevii de gimnaziu sunt mai ascultători, mai puţin rebeli, mai puţin obişnuiţi să rostească stereotip: „Nu-mi place, doamna profesoară!”
Ar trebui să sesizăm, în măiestria noastră profesională, momentul acela delicat când elevii noştri ar putea deveni buni cititori, pentru că, depăşind acest prag, mă tem că e foarte greu să-i mai apropiem, ulterior, de citit. Descoperind târziu, prin liceu, „Cartierul Tortilla” de John Steinbeck, un elev mi-a spus că el a fost convins,până la romanul acesta minunat, că toate cărţile sunt plictisitoare. E de ajuns să pui o carte pe catedră şi cei mici se vor înghesui să-i vadă titlul şi, o să fiţi uimiţi, să o caute, la rândul lor şi să o citească. Chestie de vârstă…
Totul a început, ca de obicei, la o oră obişnuită, cu un minut de lectură. Un băiat de la clasa a VI-a a adus un fragment xeroxat, pe care să ni-l citească. Uitase să menţioneze autorul, de fapt nici nu-şi mai aducea aminte exact numele – dar îi plăcuse fragmentul şi, deşi nu citise cartea, i se părea promiţătoare pentru că avea ceva misterios, încă din primele pagini. Atent la text, uitase autorul! Se mai întâmplă, nu-i aşa?! Şi ne-a citit un început de capitol dintr-un roman. Titlu de capitol: „Cimitirul Cărţilor Uitate” – „Am copilărit printre cărţi, făcându-mi prieteni invizibili în pagini care se descompuneau în pulbere şi al căror miros încă îl mai păstrez pe mâini…”
Frumos text, suntem de acord toţi, despre o bibliotecă în formă de arbore, creând impresia suprarealistă a unui copac al cunoştinţei binelui şi răului. Tatăl îşi ia de mână fiul şi îl duce într-un loc magic, unde sunt păstrate toate cărţile care, dintr-un motiv sau altul, ies din circuitul lecturii: „Un labirint de coridoare şi de rafturi ticsite cu cărţi urca de la bază la vârf, configurând un stup urzit din tuneluri, scări, platforme şi punţi ce lăsau să se ghicească o gigantică bibliotecă de o geometrie imposibilă.” Acest sanctuar al cărţilor este ţinut secret, nu au acces la el decât persoane iniţiate, oricum, puţine la număr. Fiecare nou vizitator îşi alege o carte, o citeşte şi are grijă de ea tot restul vieţii, o înfiază: „Fiecare carte, fiecare tom pe care-l vezi are suflet. Sufletul celui care l-a scris şi sufletul celor care l-au citit şi l-au visat. Ori de câte ori o carte îşi schimbă proprietarul, ori de câte ori privirea alunecă pe paginile ei, spiritul său creşte…”.  (fragment)

Reclame