Studiu de specialitate – Eminescu şi Creangă – o prietenie trainică


Autor: prof. Georgeta-Ancuţa Purdel
Şcoala Gimnazială Liviu Rebreanu, Mioveni

„Ce-ţi poţi dori mai mult decât să ai pe cineva cu care să poţi vorbi ca şi cu tine însuţi?”spunea filozoful şi scriitorul roman, Cicero, calificat drept un om universal, homo universalis. Poate că la această convingere a ajuns şi Luceafărul poeziei noastre româneşti, Mihai Eminescu, „om al timpului modern, […] blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate […], dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului.”
S-a spus, pe drept cuvânt, că alegerea prietenilor reprezintă o adevărată artă, iar un prieten adevărat reprezintă un câștig prețios al vieții. În decursul anilor, frumusețea și noblețea prieteniei au strălucit, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul celor doi prieteni: Mihai Eminescu şi Ion Creangă. Deşi erau două personalităţi diferite, demonstrau, prin condiţionarea reciprocă şi prin completare, teoria potrivit căreia „contrastele se atrag”. Cunoscându-i îndeaproape, ca membru marcant al Junimii, A. D. Xenopol publica în revista “Ion Creangă”, apărută la Bârlad în decembrie 1909: Eminescu și Creangă erau ca doi poli opuși în plăsmuirea frumosului; (…) cel dintâi înzestrat cu o cultură superioară care hrănea multe din concepțiile sale, cel de-al doilea, minte primitivă, aproape străină de orice poleire a ideilor apusene; Eminescu căutând să frământe și să înalțe limba în regiunile superioare ale cugetării, Creangă mărginindu-și cadrul ideilor la acel al puternicului și vorbitorului grai al poporului de la țară din care și dânsul răsărise, pentru a-i încondeia frumusețile”.
Amândoi moldoveni, cu elemente comune sufleteşti, cu o voluptate a priveliştilor rurale, înţelegându-se din priviri, Creangă şi Eminescu cutreierau împreună împrejurimile Iaşilor. După ce călătoreau câteva zile, se reîntorceau în bojdeuca din mahalaua Ţicăului, unde, uitând parcă de sine, discutau mult timp, până cădeau frânţi de oboseală. Creangă se minuna de spusele lui Eminescu despre Budapesta, Viena şi Berlin. Discutau lucruri despre ţara noastră, probleme ale meşteşugului literar, despre Junimea, despre Titu Maiorescu. Ceasuri întregi le petreceau împreună, tot vorbind şi sfătuind. Că aşa-i prietenia: te simţi foarte bine când ai prietenul aproape şi poţi schimba cu el o vorbă, despre un gând ori o simţire a ta, îi poţi asculta bucuriile şi durerile lui sau poţi face, împreună cu el, planuri despre ziua de mâine şi-l poţi ajuta la nevoie, cum te-ajută şi el pe tine, când ai vreun necaz ori vreo amărăciune.
Într-una din discuţiile avute, Creangă i-a povestit lui Eminescu „Soacra cu trei nurori” şi „Capra cu trei iezi”, aşternute pe hârtie pentru manualul său, precum şi snoave pline de duh şi înţelepciune.
Eminescu a fost cel care i-a dat lui Creangă conştiinţa de scriitor, căci l-a îndemnat pe marele povestitor Creangă să scrie poveşti şi apoi amintiri. „Scrie tot ce ai spus, că e minunat de bine – i-a zis Eminescu – să citim la Junimea… să vadă cei de acolo adevărata literatură”.Eminescu îl asculta vrăjit: „Bădiţă Ioane, mă supăr tare pe matale, dacă nu scrii aceste amintiri. Ele ar putea alcătui cea mai atrăgătoare carte de povestiri în limba română, s-o citească şi cei mici şi cei mari”. Ascultând sfatul prietenului său drag şi al altora, Ion Creangă a scris minunatele sale „Amintiri din copilărie”.
Umorul şi veselia ce umpleau mai mereu sufletul lui Ion Creangă aveau puterea să aline tristețea care copleşea adesea sufletul lui Eminescu. Pe Eminescu și Creangă i-a unit, desigur, faptul că amândoi erau moldoveni, dar mai presus de orice i-a unit faptul că se ridicaseră din mijlocul țărănimii românești, cu care se identificau prin întreaga lor simțire și pentru care aveau o nețărmuită dragoste. Ca și Creangă, arăta I. Scurtu, Eminescu „răsărise din popor și rădăcinile sufletului său au rămas neatinse. Cunoștea, înțelegea, își iubea neamul mai presus de toate. Și avea pentru țăranul nostru o dragoste particulară.”
În semn de deosebită preţuire a prieteniei legate de Eminescu, Creangă a păstrat cu sfinţenie toată viaţa o carte dăruită de genialul poet, pe care a scris: „Dăruită mie de D-l Mihai Eminescu, eminentul scriitor şi cel mai mare poet al Românilor 1878”. Se pare că şi-au înfrăţit sufletele lor pe vecie, pentru că nu i-a despărţit nici suferinţa simultană şi – am putea spune – nici moartea, căci s-au sfârşit din viaţă în acelaşi an, 1889, la distanţă în timp de şase luni şi jumătate.

Reclame