Gândirea social – estetică a lui Eminescu în „Scrisori”


Autor: prof. Vatamaniuc Luminiţa Corina
Colegiul Tehnic „Petru Muşat”, Suceava

“Eminescu (…) a fost şi rămâne cea mai copleşitoare mărturie despre forma inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator românesc, atunci când se alimentează din adâncimile fertile şi insondabile ale unui fond autentic.” (Ștefan Augustin Doinaș)
Marile resurse ale gândirii social-estetice a lui Eminescu, concepţia despre viaţă şi lume a poetului, protestul său romantic împotriva demagogilor contemporani, împotriva falselor idealuri ce caracterizau exponenţii societăţii suprapuse a vremii sale, indignarea şi revolta poetului împotriva viciilor incurabile îşi găsesc o expresie artistică desăvârşită în memorabilele sale Scrisori.
Scrisorile lui Eminescu ( I, II, III, IV, V – Dalila) sunt epistole literare cu un puternic caracter satiric, care duc mai departe şi umplu de lumină drumul deschis în literatura noastră, în veacul trecut, de Grigore Alexandrescu şi Costache Negruzzi, apoi continuat de Bolintineanu, Alecsandri şi Hasdeu.
Fiecare din cele cinci scrisori este plină, în felul ei, de veninul concentrat al resurselor satirice ale poetului şi reprezintă o curbă de vârf a elenurilor lui romantice din tinereţe.
Anul 1881 este consacrat apariţiei nemuritoarelor Scrisori – Satire, cum le numeşte Maiorescu, după cum însuşi Eminescu îşi intitulase, în manuscrise, Scrisoarea I.

În Scrisoarea I, după ce ne dăruieşte o amplă şi uimitoare imagine a zidirii lumii, a genezei, Eminescu analizează condiţia omului de geniu, fie el savant sau artist, condamnat la mizerie şi anonimat. Lucrarea a declanşat foarte multe comentarii erudite şi filozofice pe marginea ideilor ei generale. Faptul esra de aşteptat având în vedere că „Scrisoarea I” propune o cosmogonie cu rădăcini îndepărtate în „Imnul Creaţiei” din Rig-Veda şi cu implicaţii mai noi de cultură izvorâte din lectura schopenhaueriană a poetului.
În Scrisoarea III, folosind antiteza dintre trecutul glorios şi prezentul decăzut, poetul denunţă şi condamnă cu vehemenţă falsul patriotism, cosmopolitismul şi demagogia politică a contemporanilor săi. Text fundamental eminescian, Scrisoarea III păstrează seva expresivităţii în orice timp istoric. Ea acuză şi loveşte necruţător date ale umanului, în general, nu ale unei epoci, şi de aceea intră în categoria textelor clasice a căror idee fundamentală, forţă si modernitate devansează expresia retorică. (fragment)

Reclame