Postmodernismul şi metodele active


Autor: prof. înv. primar Ruba Loredana
Liceul cu Program Sportiv Satu Mare

Postmoderniştii împărtăşesc scepticismul faţă de posibilitatea adevărului, raţiunii şi universaliilor morale, o convingere că termeni ca trebuie şi rău sunt inadecvaţi, de unde rezultă insistenţa că interpretările subiective şi conflictuale sunt cele mai apropiate de posibilitatea oamenilor de a ajunge la „înţelegere”. (Vezi Vattemo, p. 67)
Anumite variante ale postmodernismului, ca şi nihilismul, privesc viaţa dintr-o perspectivă pesimistă, subliniind incertitudinea înţelegerii condiţiei umane şi faptul că a cunoaşte, presupune o contradicţie. În paralel cu anarhismul, postmodernismul chestionează autoritatea şi impunerea arbitrară a oricărui punct de vedere singular, sistemic; ambele tolerează perspectivele diferite, chiar contradictorii. Din romantism, postmodernismul a moştenit critica faţă de obiectiv, faţă de tot ceea ce este considerat permanent, faţă de unitatea timpului şi spaţiului, dezvoltând accentul pe trăiri, fantezie, emoţii, pe exotic, pe metafizic, sacru, deviant, primitiv, neobişnuit.
Ca fenomen cultural postmodernismul priveşte cunoaşterea ca produs al interacţiunii dintre ideile şi experienţele noastre despre lume şi viaţă. Cunoaşterea nu mai este nici eternă, nici universală. Respingând formele rigide, favorizând reflexivitatea, spontaneitatea şi descentralizarea, postmodernismul este preocupat de organizarea cunoaşterii.
În societăţile moderne, cunoaşterea e echivalentă cu ştiinţa şi e importantă în sine. Oamenii caută căile optime pentru a dobândi „cunoaştere”, „ştiinţă” din cât mai multe domenii, considerând că astfel vor fi recunoscuţi drept persoane educate. Într-o societate postmodernistă, cunoaşterea trebuie să fie funcţională, utilă; înveţi nu doar pentru „a şti” şi a stoca o serie de informaţii din diferite domenii, pentru a „demonstra cât de educat eşti”, ci, înveţi pentru „a face”, pentru „a folosi” ceea ce ştii, pentru „a aplica” ceea ce ai acumulat, în folosul tău şi al celorlalţi. A şti ce să faci, cu ceea ce ai învăţat este dezideratul major al educaţiei postmoderniste.
Discursul societăţilor moderne este exact, precis, pragmatic, riguros. Postmoderniştii preferă stilul literar, respingându-le pe cele convenţionale, academice şi punând accent pe emoţie şi pe relativism. Predicţia şi cauzalitatea sunt înlocuiţi de intertextualitate – concept care este un substitut postmodern, pentru explicaţia cauzală din ştiinţa socială modernă. (Vezi Ausubel – Învăţarea în şcoală, p. 12) Intertextualitatea este o metodă interactivă care implică o negare puternică a posibilităţii cauzalităţii directe, deoarece într-o lume în care orice este legat într-un mod absolut interactiv, prioritatea temporară, solicitată de cauzalitate, este aproape imposibil de stabilit.
Postulatele curentului postmodernist în educaţie solicită apropierea individului de lumea reală cu contradicţiile şi complexitatea ei, cu disfuncţiile, dezechilibrele ei, pentru a găsi soluţiile de contestare şi de reclădire optime. (Vezi Ausubel – Învăţarea la şcoală, p. 27)
Filozofia epocii postmoderne critică pretenţia deţinerii adevărului absolut, gândirea universală, pledând pentru pluralitate, diversitate, recunoaşterea specificului străinilor şi al minorităţilor, autoorganizare şi abordarea transversală a tranziţiilor şi a imperfecţiunilor existente în lume. (fragment)

Reclame