Conceptul de comic în dramaturgie


Autor: prof. Cristina Codruța Bota
Școala Gimnazială Nr. 3 Calea Mare, jud. Bihor

O primă remarcă se impune referitoare la faptul că în realitatea înconjurătoare, în viaţă, comicul în stare pură nu se află, el este desemnat datorită conştientizării noastre în afară de care prezenţa lui ţine mai curând de sfera urâtului sau chiar a tragicului.
Comicul aparţine categoriei faptelor de viaţă ce produc sentimente estetice fără ca ele însele să fie estetice, şi nu se integrează în categoria esteticului. Îndeobşte comicul apare dintr-o lipsă de convenienţă, dintr-o nepotrivire, dintr-o lipsă de adaptare, el provine din ceea ce nu corespunde scopului, intuiţiei sau prezenţei afişate; tot ceea ce apare aşa cum nu este aşteptat, afişând un angajament mai mult sau mai puţin decât e nevoie, sau pur şi simplu prezentând altceva decât ne aşteptam. Toate acestea declanşează comicul.
Situaţia comică apare însă abia atunci când cel implicat în ea nu realizează indolenţa sau se preface că nu o înţelege, a nu o realiza, când este lipsit de adaptabilitate, sau mimează inadaptabilitatea complicându-se în ea ori dorind ca astfel să o demaşte. La drept vorbind, un asemenea erou se află într-o culpă morală, ori intelectuală, apărând în situaţia de a ne induce în eroare, scoţând un rezultat la care mijloacele nu îl îndreptăţesc. Comicul se defineşte, în sens larg, drept tot ceea ce stârneşte râsul. Este un fenomen antropologic, propriu naturii umane. Comicul ca atitudine critică face trimiterea la cultura noastră, fiind unul al solidarităţii („se râde cu …”) sau de excludere („se râde de …”).
Râsul este arma cea mai de temut de sancţionare a racilelor ce provoacă comicul. Râsul este, înainte de toate, o corecţie. Făcut pentru a umili el trebuie să dea persoanei care îl serveşte drept obiect o impresie penibilă. Societatea se răzbună prin râs pentru libertăţile pe care am îndrăznit să le luăm faţă de ea.
Râsul nu şi-ar atinge scopul dacă ar purta marca simpatiei şi bunătăţii, iar în acest fel râsul pedepseşte anumite defecte, aproape la fel cum boala pedepseşte anumite excese, lovindu-i pe inocenţi, cruţându-i pe vinovaţi, sau în alte ipostaze acţionând în sens invers, în mod corect lovindu-i pe vinovaţi. În orice sens am considera râsul vizează un rezultat general fără a putea face fiecărui caz individual onoarea de a-l examina separat. Şi astfel putem ajunge la concluzia că de fapt funcţia râsului este să intimideze umilind. (Cf. Marian Popa, Comicologia, Editura Semne, Bucureşti, 2010.)
Cu toate acestea, râsul poate fi gratuit, facil, imprevizibil sau chiar serios, adică util, fiabil. Umorul poate fi utilizat şi organizat în necesitatea de a evita haosul. De aceea, umorul negru, care creează confuzie apare adesea scandalos. Studiul râsului prezintă dificultăţi încât comicul poate să apară în orice situaţie, oriunde şi oricând, râsul fiind efectul imediat al comicului, iar acesta se manifestă sub diferite nuanţe de atitudine. El poate fi un surâs sau un hohot; ca mijloc de comunicare poate fi disperat, adică de adeziune ori de docilitate cu forma de umor arţăgos, spiritual sau ursuz, în funcţie de stările psihice diferite. (fragment)

Reclame