Studiu de specialitate – Lecţia – abordări teoretice în istoria pedagogiei


Autor: prof. înv. primar Săftescu Camelia
Şcoala Primară Cocoreni – Bîlteni

Cuvântul „lecţie“ are o etimologie latină, provenind de la verbul lego, legere cu sens de lectură cu voce tare a unui manuscris important, audiere, citire din manual şi memorare de texte de către elevi, ceea ce în Evul Mediu se concretiza în lectio, asociată cu meditaţia, realizate în principal, sub forma prelegerii, înţeleasă ca prezentare – repetare – memorare, lecţia fiind, mult timp, semnul unui învăţământ rigid, dogmatic.
Treptat, pe măsură ce sistemul pe clase şi lecţii s-a fundamentat şi dezvoltat, accepţiunea dată termenului a cunoscut o largă evoluţie, cantonându-se, din păcate, în domeniul organizatoricului, ceea ce, o vreme, a dus la sărăcirea conţinutului noţiunii.
Lecţia a fost lansată şi consacrată în plan universal de către Jan Amos Comenius (1592-1670), devenind forma de bază a organizării activităţii şcolare. Ea prezintă următoarele trăsături prin care se diferenţiază de alte forme de organizare:
– gruparea elevilor pe clase, în funcţie de vârstă şi de nivelul de pregătire;
– organizarea conţinutului învăţământului pe discipline distincte, cu programe proprii, eşalonate pe ani de studiu prin planul de învăţământ;
– organizarea instruirii pe ani şcolari cu o structură bine precizată;
– normarea succesivităţii studiilor prin trecerea elevilor dintr-un an de studiu în altul superior, pe criteriul promovării pe baza rezultatelor şcolare;
– desfăşurarea activităţii după un orar, sub formă de lecţii, cu toţi elevii clasei respective.
Teoria lui Comenius despre lecţie nu a fost însă ferită de critici care au condus pe de o parte la propunerea de alternative la această formă tradiţională, iar pe de altă parte la regândirea cadrului tehnic al lecţiei, la perfectarea sa strategică, la multiplicarea tipologiilor în scopul creşterii adecvării sale la situaţii diverse. Dintre cele mai reprezentative tentative de inovare a formelor instruirii pot fi amintite: sistemul monitorial (Bell şi Lancaster), metoda centrelor de interes (Ovide Decroly), Planul Dalton (Helen Parkhurst), sistemul proiectelor (William Kilpatrick), metoda Winnetka (Carlton Washburne), metoda activităţii pe grupe (Roger Cousinet, Celestin Freinet).
Tot lui Comenius i se datorează şi o primă structură a lecţiei, cuprinzând 3 etape:
1. propositio, conţinând prezentarea şi propunerea spre receptare, înţelegere, însuşire a unui volum de conţinuturi didactice;
2. explicatio, semnificând dezvoltarea analitică, confruntarea opiniilor, generalizarea, sistematizarea noilor achiziţii;
3. aplicatio – recurgerea la exemple, transpunerea în rezolvări de probleme, activităţi aplicative etc. (fragment)

Reclame