Miturile acvatice ale povestirii ”Lostriţa”de Vasile Voiculescu


Autor: prof. Vatamaniuc Luminiţa Corina
Colegiul Tehnic ”Petru Muşat”, Suceava

“Sacrificiul este dăruire de sine făcută Fiinţei din care pretinzi că te tragi”. (Antoine de Saint-Exupery)
Matrice cosmică şi factor vital, conţinând în sine principiul creaţiei şi al destrucţiei universale, al binelui şi al răului, apa a inspirat literatura lumii, a fertilizat imaginaţia poeţilor şi prozatorilor, care i-au închinat nenumărate opere, nu de puţine ori în registrul fantasticului.
„Lostriţa” este o povestire fantastică, pe care Vasile Voiculecu o construieşte din elemente reale şi elemente fabuloase populare. Ea cuprinde o frumoasă poveste de dragoste între un pământean şi un demon acvatic ce ne trimite, în planul mitologiei universale, la o altă poveste de dragoste dintre nereida Thetis şi muritorul Peleu, iubire din care s-a născut Ahile, celebrul erou din Iliada.
Şi în mitologia românească miturile acvatice au numeroase cristalizări. Personaje mitice precum Vidra, Dulful, Mreana, Cei din baltă sau Ştimele apelor se întâlnesc în legende cu subiect pescăresc, ghicitori, balade şi colinde de pescar cu evidentă dimensiune eroică. Sub o asemenea dimensiune stă şi drumul lui Aliman, chiar dacă finalul ne trimite la tema logodnicilor uniţi prin moarte.
Lostriţa este o ştimă a apelor sau o nereidă. Ştimele din mitologia românească, femeile – peşti, sunt de o frumuseţe nefirească şi prin mişcări înşelătoare şi vrăji atrag pescarii spre fundul apelor de unde nu se mai întorc niciodată. Lostriţele bucălate sunt ”peşti străvechi, aproape fabuloşi, neam al păstrăvilor. Acum lostriţa e pe cale să piară şi din apele muntoase ale Moldovei, singurele care-i mai păstrează sămânţa şi legendele”. (Voiculescu, Vasile, Amintiri despre pescuit, în vol. Capul de zimbru, Editura Minerva, Bucureşti, 1972 )
Cu lostriţa, sugerează autorul, dispăr lumea mică a moşnegilor vrăjitori şi a bătrânilor„descântători de peşti”. Şi în Lostriţa bătrânul vraci, căutat din nou de Aliman, trecuse muntele. Miticul este înăbuşit de profan, peste vremuri rămânând legenda.

Încă de la început povestirea este asezată sub semnul duhului rău, al celui din baltă:”fata şuie care se scaldă la vultori nu-i decât o ştimă vicleană, o cursă pusă flăcăilor neştiutori, să-i înece.” (Voiculescu, Vasile, Lostriţa, Editura Art, Bucureşti, 2013)
Toţi se temeau, toţi se fereau după atâta prăpăd. Din acest moment, ca într-un adevărat ritual de iniţiere, se derulează povestea lui Aliman, flăcăul frumos şi voinic pentru care„Bistriţa nu mai avea taine”. Probele sunt multiple. În primăvară a prins-o în undiţă, dar lostriţa s-a dus cu nadă cu tot. La mijlocul verii din nou a pierdut-o. De acum, Aliman se prinde în jocul iubirii ce pentru el va fi şi al morţii. În primăvara următoare, Bistriţa dezlănţuită anunţă furtuna din sufletul lui Aliman. Ivită pe la Paşte ”Lostriţa râvnită îl juca şi îl înfrunta pe faţă”. (Voiculescu, Vasile, Lostriţa, Editura Art, Bucureşti, 2013) (fragment)

Reclame