Figurile de stil în opera lirică


Autor: prof. Ciangu Ionuţ
Şcoala Gimnazială, Comuna Rediu, Jud. Neamţ

Un mijloc al îmbogăţirii expresiei şi al perfecţionării stilului unui poet este întrebuinţarea figurilor de stil. Elevul sau cercetătorul care va aborda opera literară în vederea receptării sau evaluării acesteia trebuie să cunoască figurile de stil, noţiuni avute în vedere de o importantă ramură a teoriei literare – stilistica.
Gh.N.Dragomirescu, în a sa ”Mica enciclopedie a figurilor de stil“, operează o riguroasă clasificare a acestor procedee artistice, identificând patru categorii principale de figuri de stil: figurile repetiţiei, figurile insistenţei, figurile ambiguităţii, figurile plasticităţii. Din cele aproximativ două sute douăzeci de figuri de stil inventariate, definite şi bogat exemplificate de autorul mai sus-amintitei opere, lucrarea de faţă se va opri doar asupra celor ce apar în programele şi manualele şcolare, fără a urma clasificarea făcută de Gh.N. Dragomirescu.
Un loc deosebit prin expresivitatea lor ocupă între figurile de stil tropii – procedee artistice rezultate din folosirea sensurilor figurate ale cuvintelor. Epitetul este „figura de stil constând în determinarea unui substantiv sau verb printr-un adjectiv, adverb etc., menit să exprime acele însuşiri ale obiectului care înfăţişează imaginea lui aşa cum se reflectă ea în simţirea şi fantezia scriitorului“. Prin epitet, autorul îşi exprimă timbrul personal al perceperii şi reprezentării obiectului evocat. Epitetul poate avea ca regent un substantiv sau un verb, mai frecvent fiind epitetul substantivului.
Din punct de vedere morfologic, epitetul poate fi adjectiv, substantiv sau adverb este cel mai răspândit procedeu artistic care conferă universului operei literare o imagine, îndeplinind funcţia de atribut adjectival sau substantival, nume predicativ sau element predicativ suplimentar. Epitetul poate fi simplu, dezvoltat, dublu, triplu sau în cumul. În funcţie de expresivitate, se disting mai multe categorii de epitete: epitetul ornant, epitetul individual, epitetul personificator, epitetul antitetic, epitetul sinestezic („Îi foşnea uscat pe frunze…“– Mihai Eminescu), epitetul metaforic, epitetul depreciativ (litotic) etc. Epitetul cât mai vie şi mai convingătoare, comunicând în acelaşi timp şi sentimentele scriitorului.
Comparaţia este figura de stil care se realizează prin alăturarea, de baza unor însuşiri comune, a doi termeni (fiinţe, lucruri, fenomene, idei, întâmplări), de obicei a unui termen mai puţin cunoscut, pentru a-l scoate în evidenţă pe primul. Vechile tratate de retorică distingeau două tipuri de comparaţie: comparaţia retorică (oratorică), cu funcţie exemplificatoare şi comparaţia poetică, cea mai expresivă, caracteristică literaturii artistice, cu mai multe varietăţi: comparaţia-imagine (un complement circumstanţial de mod), comparaţia-paradigmă (primul termen este o propoziţie comparativă) şi comparaţia parabolă sau alegorică. Comparaţia poate avea valoare umoristică, ironică (satirică), hiperbolică, grotescă sau onomatopeică.
Metafora – „figură de stil care constă în denumirea obiectului (lucru, fiinţă, acţiune) cu un cuvânt impropriu, şi anume cu numele altui obiect asemănător, folosit nu ca noţiune (sinonim), ci ca imagine care să evoce obiectul asemănat (comparat)“– este considerată figură de stil fundamentală în creaţia literară. Exprimarea metaforică are o valoare artistică de excepţie, ea dând măsura talentului unui scriitor. Lucian Blaga consideră metafora drept element central şi definitoriu al culturii şi al artei (Geneza metaforei şi sensul culturii, 1937). (fragment)

Reclame