Impactul ADHD asupra vieţii copilului


Autor: prof. Ghiră Alina
Grădiniţa ”Căsuţa cu Povești’’ Craiova

ADHD (Attention Deficit and Hyperactivity Disorder) reprezintă o tulburare de comportament foarte răspândită în ultimii ani, cunoscută ca tulburare prin deficit atenţional şi hiperactivitate. Este o afecţiune neurobiologică cerebrală care se manifestă prin: Deficit atenţional; Impulsivitate; Hiperactivitate.
Atenţia este un construct complex şi greu de definit, fiind important nu numai în dezvoltarea proceselor cognitive cât şi în construirea echilibrată a personalităţii individului. Deficitul de atenţie este considerat deseori ca fiind principalul motiv pentru „eşecul individului în a se dezvolta normal”.
Deşi cauza exactă a ADHD nu este încă cunoscută, cercetările recente riguros concepute vin în sprijinul teoriei că această tulburare se transmite genetic de la părinţi la copii. Un părinte ce prezintă simptome ADHD are şanse în proporţie de 25% de a avea un copil cu ADHD. Diagnosticul nu îl poate da educatoarea fără a conlucra, în special cu părintele, şi cu psihologul şi psihiatru. La urma urmei părintele îţi poate spune că orice copil este neastâmpărat, asemenea lui Creangă alergând caprele Irinucăi, sau manifestă o lipsă de interes faţă de şcoală, asemenea lui Eminescu, care a fugit cu trupa de circ.
Slaba consolare este că un copil cu ADHD are întregul potenţial pentru a avea o carieră de succes şi că totul depinde de modul în care această tulburare este depistată, acceptată de părinţi, care trebuie să conlucreze cu cadrele didactice. Personalităţi remarcabile ale lumii au fost diagnosticaţi cu ADHD: Salvator Dali, Bill Gates, Vincent van Gogh, John Kenedy. Carierele lor au fost impresionante.
Copiii cu ADHD pot fi depistaţi de la vârste mici. De fapt, diagnosticul clinic de ADHD – care trebuie confirmat de un psihiatru – presupune prezenţa unor semne începând cu vârsta preşcolară. Aceste semne devin evidente sau sunt accentuate o dată cu începerea şcolii, pentru că mediul social şi cerinţele şcolare solicită acele abilităţi care în cazul copiilor cu ADHD nu sunt deloc punctele lor tari. De pildă, ei trebuie să stea liniştiţi în bancă 50 minute, însă nu reuşesc. Fiind „împrăştiaţi”, uită diferite lucruri acasă (caietul cu tema, sau tema făcută pe jumătate pentru că au uitat că trebuie s-o termine, plictisindu-se repede de ceea ce au început).
Aceşti copii trebuie încurajaţi , lăudaţi, pentru că nu sunt „răi”, ci mai degrabă nu pot face tot ceea ce li se cere. Graniţa dintre „nu vreau” şi „nu pot” este greu de delimitat, balanţa înclinând înspre lipsa capacităţii de a face anumite lucruri. De exemplu, dacă în mod normal un copil care se joacă împreună cu alţi copii învaţă că a respecta regulile jocului îi ajută să relaţioneze mai bine cu ceilalţi, copiilor cu ADHD le este foarte greu să înţeleagă acest lucru şi ca atare să respecte regulile jocului. Astfel, ei vor fi respinşi de ceilalţi copii şi, mai mult, nu vor înţelege de ce sunt respinşi. De asemenea, manifestările agresive, faptul că se bat cu alţi copii, îi fac să fie neplăcuţi în ochii celorlalţi copii şi adulţi, astfel că nu de puţine ori ajung să fie singur.
Ca o concluzie, putem afirma faptul că ADHD este este o tulburare cronică ce îşi pune amprenta asupra personalităţii în formare a copilului. Există speranţe ca această tulburare să fie tratabilă. Nu s-a elaborat încă schema de tratament sau o terapie care să „vindece” ADHD-ul, însă există la ora actuală terapii, tratamente care pot oferi persoanelor afectate posibilitatea unei vieţi satisfăcătoare, simptomele putând fi ţinute sub control sau diminuate.

Reclame