Dascălul – Măria Sa


Autor: înv. Hojda Sofia
Şcoala gimnazială ”Dragoş Vodă”, Moisei

”Lumină am luat, Lumină vom da celor ce vor lumina’’

Figura celui dintâi dascăl dăinuie în mintea şi sufletul fiecăruia, precum o icoană sfântă. Se cuvine să ne întoarcem gândurile spre cel care, ca o călăuză, ne însoţeşte în lumea plină de taine ce nu pot fi cunoscute şi, eventual, descifrate decât prin învăţare.
Au trecut ani de atunci, şi aşa mi-o amintsc şi eu pe învăţătoarea mea care, cu surâsul ei blând, mi-a fost o a doua mamă şi care, asemeni ’’Domnului Trandafir’’ a ştiut să se facă respectată printr-o atitudine demnă şi corectă faţă de elevii săi. Potrivită ca statură, slăbuţă, învaţătoarea mea, cu părul negru, tuns scurt, găsea totdeauna un prilej de a ne atrage la dânsa cu o glumă sau o idee folositoare. Mi-o amintesc, tremurând de emoţie, când pentru prima dată mâna aceea caldă m-a aşezat în prima bancă şi m-a transformat din fetiţa zburdalnică şi neastâmpărată, în eleva cuminte şi ascultătoare de mai târziu. Nu mi-e foarte clar momentul, dar cred că atunci s-a înfiripat prima înclinare spre munca cu cei mici şi nevinovaţi şi aşa am ajuns dăscăliţă.
De aceea tot timpul îmi vine să-l parafrazez pe marele Creangă şi să spun că aşa a fost ea şi că aşa sunt toţi dascălii, de când e cerul şi pământul.
Articole elogioase i se închină dascălului, slujitorului de la catedră, doar o dată pe an, de Ziua Învăţătorului. Mai auzim apoi de el că e târât prin nu ştiu ce greve, ca să-şi caute drepturile pe care aleşii vremii le-au rătăcit pe undeva, prin sertarele birourilor lor pompoase, uitând că lui, Măriei Sale – dascălul, îi datorează o parte a devenirii lor, poate cea mai importantă.
Nicio altă meserie de pe pământ nu se compară, prin măreţie, cu a dascălului ce are menirea de a evita momentul frângerii fiinţei umane şi a rămânerii acesteia în neştiinţă şi întuneric. Ei, dascălii, au fost şi sunt conştiinţa nealterată a lumii, flăcările veşnic purificatoare, ei au vegheat şi veghează ca lumea, orice s-ar întâmpla, să nu se rătăcească. Ei sunt harul care se coboară asupra lumii şi îi deschid porţile luminii cunoaşterii.
El oferă în primul rând dragoste, fără de care nu poate exista nici o legătură, nici viitor, nici colaborare pozitivă. Fiecare elev simte nevoia să fie preţuit, iubit şi respectat. Invăţătorul emană în jur căldură sufletească, bunătate, iubind sincer şi profund copiii, apropiindu-se cu simplitate şi sinceritate de ei, purtându-i de grijă fiecăruia, dovedind un munte de răbdare. Invăţătorul este un ax al lumii. El este omul care dezvăluie sensuri noi într-o lume închisă în sensurile existente. El este omul care dă sensuri vieţii oamenilor şi prin ele, lumii. Este locul unde arde şi se purifică lumea şi datorită căruia oamenii îşi văd clar drumul, rostul şi destinul.
Ei, învăţătorii, scrie Ştefan Bârsănescu, ’’au ceva de spus lumii sau tineretului epocilor; ei au o învăţătură de dăruit’’. Ei sunt oameni care înnobilează timpurile, locurile, societatea prin care se înalţă la demnitate şi eternitate viaţa fiecărui individ.
Lumea de dinăuntru a învăţătorului – care se concretizează în gesturi, vorbe şi mai ales fapte – toate se rostesc pentru înfăptuirea unui singur scop: să le fie cât mai de folos copiilor.
Bunătatea, blândeţea şi delicateţea dascălului, ataşamentul faţă de copiii cărora ţine neapărat să le dea o adâncă şi bogată învăţătură sufletească, să-i deprindă cu lucrurile mari, valabile pentru toată viaţa se decantează din relieful si semnificaţia faptelor cotidiene: dragostea de muncă, iubirea de ţară, respectul pentru cinste, adevăr şi frumos – toate acestea înţelese ca făcând parte din misiunea dascălului-apostol (luminător de oameni, slujitor al neamului).
Întreaga activitate a învăţătorului este călăuzită de vocaţie, el nu uită niciodată că a fost şi el copil şi se emoţionează şi îi transpiră palma scriind primul ’’a’’ al fiecărei noi generaţii ca şi atunci când pune pe fruntea elevului coroniţa de lauri a meritelor şi strădaniei muncii sale.
Peste ani, cărunt fiind, se emoţionază din nou atunci când foştii elevi, în trecerea lor, îl salută cu respect la fel ca atunci cînd, copii fiind, erau sub palma lui ocrotitoare. Îmi revine în minte imaginea bătrânelului care, de la geamul vagonului, arăta celor de lânga el că are câte un copil în fiecare loc pe unde trecea, cu pregătiri şi funcţii diferite. Avea de fapt, bătrânul învăţător, foştii elevi cu care acum îi era cinste să se arate în faţa lumii şi care erau dovada ca şi-a respectat jurământul.
De-o mie de ori de m-aș naște, m-aș face tot învățător!

Reclame