Tendinţele argoului în limbajul elevilor


Autor: prof. Scarlat Mariana
Şcoala Gimnazială Nr. 2, sat Căscioarele, Com. Găiseni, jud. Giurgiu

Potrivit definiţiilor, argoul reprezintă un limbaj ce funcţionează ca un cod, folosit de diverse grupuri de vorbitori, pentru a nu fi înţeleși de cei din jur. La început, acest tip lexical, pe care îl întâlnim în masa vocabularului, alături de arhaisme, regionalisme, neologisme şi jargon, a apărut în grupuri certate cu legea: hoţi, puşcăriaşi, vagabonzi, din dorinţa de a-şi transmite mesaje în mod nestingherit, neînţelese de ceilalţi. Astfel, au devenit consacrate cuvinte şi expresii precum: sifonar (informator), caraliu (poliţist/miliţian), haleală (mâncare), mălai (bani), a sta la facultate (a fi închis) ş.a.
În practica şcolară, argoul este prezentat ca o categorie lexicală (ca dealtfel, şi jargonul) nerecomandabilă, deoarece acesta este considerat o abatere de la normele lingvistice, prin ambiguitatea semnatică pe care o exprimă. Bineînţeles că, deşi nerecomandaţi, termenii argotici sunt adesea folosiţi de foarte mulţi elevi, datorită expresivităţii lor. Probabil că din acestă cauză a apărut în timp şi argoul specific grupurilor de elevi şi studenţi. Cine nu a folosit în gimnaziu, liceu sau facultate expresia “Şase-şase!”(Atenţie!) sau “diriga”(diriginta)?
Odată cu apariţia internetului asistăm la dezvoltarea unui nou tip de argou, şi anume cel al internauţilor. Acesta câştigă teren şi se îmbogăţeşte permanent cu noi termeni şi expresii din cele mai curioase, din punct de vedere al grafiei acestora, spre disperarea lingviştilor care se luptă cu uzul pentru a păstra o limbă literară normată.
De ce cu uzul? Deoarece, se ştie că de multe ori uzul a stabilit norma lingvistică, trecând în aceste situaţii peste raţionamente de ordin ştiinţific (a se vedea, de exemplu, chiar dacă nu are legătură cu tema articolului de faţă, cazul formei de plural al substantivului comun, feminin, din limba română “copertă”, acceptat de DOOM2 şi sub forma de masculin, ”coperţi”, alături de forma consacrată corectă, ”coperte”, la presiunea uzului vorbitorilor).
Un exemplu concludent pentru discuţia de faţă este, totuşi, cel legat de cuvântul „Lol” („laughing out loud”- râd în hohote) folosit în mediul virtual pentru prima dată, la jumătatea anilor ’80 de un canadian, într-un e-mail, şi care la 24 martie, 2011, împreună cu alte câteva acronime a fost adăugat în Oxford English Dictionary, supărând cu această ocazie câţiva lingvişti britanici. Ulterior, „lol” a devenit o marcă a conversațiilor pe Internet, din care au derivat și alte cuvinte precum, rofl, lmao, lel, lolz, lulz, care trimit înspre aceeași stare de amuzament.
Mai mult de atât, acest limbaj care, deşi folosit foarte mult online, tinde să ne invadeze şi în viața de zi cu zi, bulversează chiar factorii de decizie de la nivelul unor ţări. Spre exemplu, Coreea de Sud se gîndește serios să introducă argoul de pe Internet ca obiect de studiu în școli, în locul celei de-a doua limbi străine pe care copiii ar trebui s-o învețe, ideea nefiind scotită bună de foarte mulţi specialişti, care cred că, în mod cert, pe Internet, limbajul suferă mult mai ușor mutații decât în offline, acesta neputând fi nici controlat și nici prevăzut.
Revenind la exemplele de termeni argotici de mai sus, ne întrebăm, şi pe bună dreptate, ce înseamnă aceste cuvinte pentru un neiniţiat în conversaţiile pe internet? Desigur, un limbaj criptat şi nu criptat întâmplător, ci din anumite motive ştiute de cei care îl utilizează: economie de timp, viteza de comunicare, dorinţa de a împiedica pe ceilalţi să înţeleagă anumite mesaje etc.
Un astfel de limbaj argotic, pe lângă beneficiile pe care i le aduce celui ce-l foloseşte, are şi o serie de pericole, spun specialiştii, deoarece duce la încălcarea oricăror reguli ortografice şi de punctuaţie, care au consecinţe destul de grave pentru limbă. Există exemple de folosire a acestor cuvinte chiar în compunerile şcolare (de la evaluări, examene etc) ce implică o serie de cerinţe de redactare.
La o simplă incursiune prin mediul de comunicare virtual se pot număra zeci de exemple de cuvinte, absolut necunoscute pentru un vorbitor normal. Iată, aici căteva exemple: kre-care, dc=de ce?, ptk=pentru ca, cmf=Ce mai faci, cf?=Ce faci?, cmz=Ce mai zici, nush=Nu stiu, pls=te rog, “frunză”-profesoară de botanică / biologie. Lingviştii români spun însă că aceste cuvinte nu au ce căuta în dicţionarele noastre, numindu-le englezisme, considerate de aceştia ca o boală a acestei perioade, de care nu se ştie când şi cum scăpăm. Exemplele enumerate sunt câteva dintre cele des folosite (de fapt folosite în mod curent), mai ales de elevi, şi ele ar trebui să ne pună pe gânduri şi să ne determine să încercăm a-i face să înţeleagă că a comunica în limba maternă înseamnă a vorbi o limbă cunoscută de toţi, corectă din punct de vedere al regulilor de exprimare, ortografice şi de punctuaţie.
Bibliografie
Gheorghe Constantinescu-Dobridor, Mic dicționar de terminologie lingvistică, Ed. Albatros, București, 1980.
Ion Pachia Tatomirescu, Dicționar estetico-literar, lingvistic, religios de teoria comunicației, Ed. Aethicus, Timişoara, 2003.
Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, Vocabularul limbii române actuale, Ed. All, Bucureşti, 2001

Reclame