A fi profesor … dăruire, talent sau profesie?


Autor: prof. Ivănescu Vicenția Ana
Școala Gimnazială Speriețeni

Cum poți fi sigur de tânăr care-ți este vocația? Ce drum să alegi? Cum să nu ajungi să regreți ce-ai ales să faci în viață?
„Nu știu alții cum sunt”, dar în ce mă privește, profesia m-a ales pe mine și nu invers. Totul s-a desfășurat de la sine, firesc. Poate s-a potrivit sau așa mi-a fost dat. Sau ambele. Cert este că odată ce am pornit pe această cale, cu timpul, m-am întrebat dacă asta este ceea ce vreau, ceea ce îmi place, ceea ce pot să fac eu mai bine. Sunt doar mulțumită că pot să mărturisesc acum că nu-i ușor, dar e frumos.
Apoi, cu cât mă descopeream în noua și, inevitabil, perpetua mea existență, cea de dascăl, urma firesc să mă lămuresc câtă vocație am pentru acest lucru. Dacă am sau nu capacitatea să o fac bine, dacă sunt menită pentru așa ceva. De un lucru eram sigură. Chiar dacă uneori era greu, „povara” de a preda limba și literatura română o duceam cu bucurie. De ce? Am descoperit că-mi plăcea mediul. Apoi, că această disciplină este mai mult decât atât. E cumva o punte sau, mai bine zis, o legătură cu ceea ce înseamnă să aparții acestui loc.
De multe ori am comparat această profesie cu cea de preot sau de medic. Am considerat că este, cum se spunea de altfel în trecut, una dintre cele mai nobile. Sunt conștientă că vine în urma salvatorilor de viață și de suflet, dar poate că noi nu salvăm, ci mai degrabă creăm, modelăm și dăm sens existenței celor care mâine vor fi „cineva”. Așa că am încercat pe cât s-a putut, uneori chiar peste puterile mele, să fac imposibilul și să devin un slujitor pe altarul școlii.
Dar cum să procedezi ca munca ta să dea roade? Oricât de multe am învățat pe băncile facultății (mai mult teorie, ce-i drept), devii, profesând, un autodidact. Astfel am descoperit că ține de noi, profesorii, să ne pliem pe ceea ce ni se oferă, să ne adaptăm mersului lucrurilor. Însă întotdeauna trebuie să primeze copilul. Acum mai ales, consider că în fața noastră nu avem elevi, ci copii. Poate că justificarea acestei afirmații constă în faptul că și eu am copii. Așadar, trebuie să faci totul pentru ca ei să fie deținătorii de drept ai cunoștințelor oferite de tine.
Școala este un loc special, o foarte mare și aparte familie unde vlăstarele cresc din punct de vedere moral și intelectual într-un mod armonios, este un moment drag din viața fiecăruia și important în existența aceasta dăruită cu dragoste de Dumnezeu.
Să fim cât mai umani în parcursul nostru profesional, nu este o opțiune sau o condiție, este un dat. Poate că așa se explică dăruirea pe care o cere această profesie.
Să obții ce ți-ai propus presupune multă muncă, talent, dar și dăruire. Trebuie să dai fără să te aștepți să primești ceva în schimb. De aceea, a fi dascăl este mai mult decât o profesie, este o menire. O primești în dar, o porți în suflet și în cuget și o urmezi necondiționat, ca un părinte. Faci totul cât poți de bine, înveți mereu, te descoperi permanent și îi acorzi un loc special în viața ta. Ești conștient de valoarea pe care o are și devii unul dintre cei mai importanți factori ai acestei „lucrări”. I te dedici.
Să recunoaștem și alt aspect al acestei realități. Uneori suntem neîncrezători în forțele proprii, ne împiedicăm de probleme care ne pun în încurcătură. Dar cred că nu se poate mai firesc de atât, pentru că acest moment de cumpănă ne ambiționează să găsim o cale și mai bună, și mai eficace ca lucrurile să meargă și mai bine. Dacă am procedat într-un fel înainte, e necesar să se întâmple, ca, ulterior, să aplicăm metode diferite, însă multe mai bune. Așa obții performanță și cu ea vine și automulțumirea sau dacă vreți autodepășirea. Suntem permanent într-o continuă căutare de a ne perfecționa calitatea de „donator” de cunoștințe. Și nu este mai puțin important ce oferi, cât în ce mod o faci. Metoda devine poate mai însemnată decât informația. Consider că bagajul de cunoștințe, însușit corect, în mod obligatoriu, de cel care educă, nu-și poate justifica scopul decât în măsura în care cel educat și-l „aproprie” cât mai bine.
Sunt convinsă că mulți alții din această „tagmă” s-au confruntat cu astfel de idei, sentimente și incertitudini, dar nu au renunțat nicio clipă la a-și îndeplini datoria deosebită de a fi profesor. Și mai am convingerea că vom ajunge să fim așa cum se cuvine, educatorii respectați și iubiți de toți ceilalți.

Reclame