Studiu de specialitate – Suflul mereu nou al clasicului Eminescu


Autor: prof. Mera Daniela
Colegiul de Industrie Alimentară ,,Elena Doamna”, Galaţi

Eminescu validează o particularitate a spiritualităţiiromâneşti: legătura indestructibilă între modernitate şi clasicitate, regăsită la cei mai valoroşi creatori. Clasicismul se oglindeşte printr-o perspectivă de dulci proporţii, prin armonia aproape cosmică între fiinţa umană şi natură. Elementele care, în creaţia populară, reliefează aceast aspect al vieţii, tărâm al clasicităţii, îndeosebi la români, sunt frunza verde şi codrul. Folclorul se constituie într-un spaţiu al clasicităţii. În creaţia eminesciană se proiectează simultan dimensiunea clasică, dar şi cea modernă.
Tot ceea ce la Eminescu ilustrează cuprinzător natura, vegetalul, împletind elementele senzorialului, toată abundenţa de senzaţii tactile, olfactive, auditive, vizuale, tot acest cumul de senzaţii de concret senzorial pentru crearea ambianţei în care se desfăşoară ora de iubire poate fi asimilat cu poezia simbolistă, ramură a creaţiei moderne de la sfârşitul secolului al XIX-lea. În acest sens, măsura în care miresmele, sunetele, culorile interferează, exprimă un Eminescu deschis spre înnoire. În clipele de dragoste din sublima oră de iubire, se descoperă ceea ce critica modernă apreciază a fi o vară a erosului, o admirabilă împlinire, în realitate armonizarea fiinţei cu ceea ce înseamnă forţa germinativă a erosului în univers.
În Scrisoarea IV, de pildă, prima parte adânceşte sensurile erosului poetului, cu dorinţa intensă pentru împlinirea absolutului în iubire; cea de-a doua, teribila prăbuşire, mirajul iubirii. Scena de iubire între castelană şi cavaler se produce într-o atmosferă văratică. Acest lexem înglobează cuprizător erosul plenar, petrecut în ambianţa regenerativă a naturii, care exaltă de plăcerea sevelor pământului. Pe lac plutesc dalbe lebede, împrejur flori gingaşe anină printre zăbrelele balconului, roze de Şiraz, de un roşu-viu şi liane felurite risipesc pete de culoare, totul este vegetal, înţesat de frumuseţe, pace, în iarba înflorită ,,somnoros suspin-un greier“. ,,E atâta vară-n aer, e atât de dulce zvonul“ …
Cântecul greierului, murmurul naturii sunt percepute auditiv plenar. Mireasma ierburilor este resimţită peste tot, trandafirul se proiectează peste coardele chitarei. Natura sublimă din noaptea de vară este însufleţită de eros. În viziunea poetului, virtuala întâlnire de dragoste s-ar fi petrecut, membrii cuplului ar fi plutit pe ape, iubirea s-ar fi reflectat pe natura atotcuprinzătoare, pe cosmos. Într-o fericire deplină, ei trec dincolo de tărâmul care delimitează realul de ireal.
În Sara pe deal, de pildă, o împletire de imagini vizuale, auditive, cinetice ţes diferite traiectorii în locul dintre vale şi deal unde se regăsesc îndrăgostiţii. El, din vale, se precipită spre vârful dealului unde, ca pe un munte cosmic vegheat de salcâm ca de un arbore al vieţii, de un axis mundi, ea îl aşteaptă.Întâlnirea nu se realizează însă. Splendida imagine finală, de o candoare şi un hieratism rar, izvorăşte dintr-o accelerare a unei fantezii aprinse spre un viitor stăvilit pentru a prelungi nesfârşit utopica clipă de dragoste: ,,Ne-om răzima capetele unul de altul/ Şi surâzând vom adormi sub înaltul,/ Vechiulsalcâm.//“. (FRAGMENT)

Reclame