Întâmplări hazlii din viaţa lui I. L. Caragiale


Autor: prof. Bojescu Camelia
Şcoala Gimnazială Filipeşti – Bacău

Despre viaţa lui Caragiale au circulat în trecut, în special anecdote ori amintiri cu caracter anecdotic. Aceasta nu înseamnă că cei care au înşirat diverse detalii, mai mult sau mai puţin sigure despre Caragiale berarul sau despre Caragiale umblând după împrumuturi s-au lăsat furaţi doar de pitorescul existenţei scriitorului.
Se pretinde că la o conferinţă, în care o ceată pusă la cale de Alexandru Macedonski, ar fi început să-l fluiere, Caragiale-prevenit se vede, scoase un ţignal din buzunar şi se fluiera pe întrecute cu publicul până îl potoli, apoi ieşi cu o încheiere superbă: – Da, domnilor, sunt satisfăcut. Conferenţiar fluierat de public s-a mai văzut, dar public fluierat de conferenţiar , nu cred.
O altă anecdotă plină de farmec care circula pe atunci era asupra unei audienţe avută la rege:
– Maiestate, o să vă rog să mă împrumutaţi cu o mie de lei…
-Regele nu împrumută, regele dă…
-Da, dar Caragiale nu ia, Caragiale numai împrumută.
Acesta e spiritul enorm care reuşeşte numai farsorilor geniali. Din categoria umorului crud face parte desigur şi propunerea pe care Caragiale, martor în 1895 la duelul Anton Bacalbaşa- Bogdanovici, o face ca adversarii să tragă cu pistolul de la zece paşi distanţă.
Discuţiile de la Timpul au avut un câmp de preocupări mai larg. Caragiale îl zgândărea pe Eminescu prinzându-se în pizmă cu el – după presupunerea didactică a lui Ioan Slavici, pentru ca să-şi facă parte din comoara culturii poetului – pentru că se presupunea că I.L. Caragiale ar fi fost leneş la citit. Voia, bunăoară, să se dumirească asupra filosofiei lui Kant, ale cărui scrieri nu era în stare să le citească.
În redacţia ziarului Timpul domnea o atmosferă de muncă tăcută şi disciplinată, pe care din când în când o înveselea Caragiale, într-una din zile, se întâmplase ceva neobişnuit, ceva inedit, chiar în viaţa plină de monotonie şi banalitate a unei redacţii:
– Auziţi voi, strigă plin de revoltă Eminescu , nimeni nu poate să distrugă veşnicia, care ca o torţă luminează poezia.
Caragiale: – Nu se poate Mihai, privind mirat la Eminescu peste ochelari. Nu se poate bre omule…
– O fi, dar ce cunoşti tu Iancule din Magavad-Gita, se repezi dânsul spre Caragiale, întinzându-i sub ochi volumul din care încerca să traducă pentru rubrica Diverse a ziarului câteva versete budiste, cerute de paginator.
– Mofturi, bă, mofturi: n-auzi tu, mofturi scrise pentru nebuni ca tine, se strâmbă Caragiale, aruncând cu dispreţ volumul.
Atâta a trebuit, ca Eminescu să vocifereze şi mai strident, înfierbântându-se într-o discuţie academică, din care mucalitul de Caragiale ieşea totdeauna învingător.
Caragiale era bun prieten şi de literatură dar şi de pahar cu Teleor, pe numele său adevărat, Dumitru Constantinescu, zis Teleormăneanu (Teleor) pentru că era din Teleorman, masiv ca înfăţişare , bonom, de o veselie molipsitoare, era poreclit Ţaţa. Într-o zi, Caragiale îi spune aşa, hodoronc-tronc:
– Ţaţo, nu ştiu cum naiba, că mi-a venit o poftă grozavă să beau ceva. Ce zici ?
– Iancule, sunt omul tău!
– Dar, mai întâi să facem o învoială. Ne oprim la o bodegă… intrăm.. şi facem comanda în versuri. Plăteşte cel care va fi păcălit. Intrară ei, se aşezară la o masă, Caragiale bate în masă şi strigă chelnerul:
– Chelner, dă-ne un lichior, că plăteşte Teleor!, dar, Teleor, cu o nemaipomenită prezenţă de spirit, răspunde mai inspirat ca niciodată: – Teleor, n-are parale, şi plăteşte Caragiale. (FRAGMENT)

Reclame