Inflația diplomelor


Autor: prof. Simona Chiș
Liceul ”Alexandru cel Bun”, Botoșani

Îmi amintesc şi acum nedumerirea cu care aflam, de la o vreme, despre copiii vecinilor, că au obţinut, la un concurs oarecare: unul – premiul I, altul – premiul II, un altul – tot premiul I, şi mă întrebam câte premii s-au acordat şi cum de au ajuns toate în mica noastră localitate!? Apoi, curând, misterul s-a lămurit: tuturor concurenţilor care obţineau, de pildă, cel puţin 90 de puncte din 100 posibile, li se acorda premiul I. La fel, cei cu peste 80 de puncte obţineau premiul II ş.a.m.d. Probabil nu e fundamental greşit să se procedeze astfel, deşi e totuşi straniu să deţii o diplomă pentru premiul I, fiind în acelaşi timp depăşit de alte câteva zeci sau sute de contracandidaţi.
Fără a dori să par nostalgică, mă gândesc că era o vreme când premiul I se acorda celui mai bun elev sau concurent. Acea diplomă însemna ceva, iar posesorul ei era autorul unei performanţe remarcabile. Deţin şi eu, în palmaresul personal, câteva diplome cărora le atribui o valoare deosebită. Sunt, totuşi, incomparabil mai puţine decât au elevii silitori ai zilelor noastre. Diplome de participare, diplome speciale, diplome pentru frecventarea cursurilor, nesfârşite diplome cu menţiuni…
Nu ne miră că la un concurs gen Miss Boboc se acordă, pe lângă titlul în sine, cele mai inventive premii: cea mai populară concurentă, cea mai frumoasă rochie de seară, cea mai bună defilare, cea mai originală declaraţie etc. Trist este, însă, când competiţiile ştiinţifice capătă un aer neserios prin abundenţa de recompense. Organizatorii a tot felul de concursuri – fie ele locale, regionale, judeţene, interjudeţene, naţionale, internaţionale, sau, pur şi simplu, în cadrul unităţii şcolare, încurajează şi atrag participanţii emiţând diplome în format atractiv, precum şi, eventual, mici recompense simbolice: medalii, pixuri, broşuri.
Desigur că toate aceste reunoaşteri ale meritelor, oricât ar fi ele de subţiri (sau uneori de-a dreptul inexistente) creează o motivaţie. Un tânăr astfel apreciat va munci mai cu drag, va fi încrezător în forţele proprii, va simţi chiar şi o răspundere de a nu dezamăgi pe viitor. Funcţia diplomelor e, aşadar, pozitivă în principiu. Cu toate acestea, ca orice lucru în exces, inflaţia diplomelor are şi un aspect negativ: ideea de valoare devine relativă. Elevii cu adevărat foarte buni se vor simţi nedreptăţiţi, fiindcă orice performanţă ascunde o muncă de care nu mulţi sunt conştienţi. Tot astfel, elevii “încurajaţi” cu diplome obţinute fără efort vor crede, în mod greşit, că efortul nu e necesar şi că vor culege toată viaţa numai laude fără muncă şi fără sacrificii.
O altă importantă sursă pentru diplome o reprezintă cursurile de tot felul. Atractivitatea diplomelor a făcut ca ele să ia locul adeverinţelor. Chiar dacă valabilitatea unor cursuri este limitată în timp (cum sunt cele de perfecţionare destinate profesorilor, dar şi unele training-uri din cadrul firmelor), sau dacă sunt parcurse mai multe cursuri similare, oferite, însă, de diferiţi furnizori, beneficiarii lor intră în posesia diplomelor cu utilitate pe durată determinată; după ce valabilitatea lor expiră, diplomele sfârşesc în arhiva personală. Astfel, o diplomă din cele obţinute prea uşor – dar şi altele obţinute cu efort, fie el măcar financiar – nu îţi asigură în mod necesar un loc de muncă, fiind uneori, la nivelul practic, inutile.

Învăţământul românesc se află într-o perioadă mai puţin fastă, iar inflaţia diplomelor emise fără acoperire e un simptom clar. Formalismul societăţii româneşti generează o lipsă de autenticitate cu urmări dintre cele mai semnificative. Oricât de favorabile sunt aceste premii pentru psihicul tinerilor, competiţiile care le oferă nu seamănă cu ceea ce se întâmplă în viaţa reală. Elevii îşi pot forma o concepţie falsă despre viaţă, care e mult mai dură şi mai competitivă decât au fost ei obişnuiţi să creadă.