Studiu de specialitate – Cuvântul, ca unitate lexicală


Autor: prof. Ioana-Adriana Popa
Șc. Gim. ”Oltea Doamna”- Oradea

Cuvântul este unitatea de bază a lexicului românesc. Relația dintre cuvânt și vocabular este asemănătoare cu relația dintre particular și general, dintre parte și întreg. În limba română majoritatea cuvintelor sunt sesizate ca unități fonetice. Pentru a analiza un cuvânt ca unitate lingvistică trebuie să avem în vedere cele două componente ale sale: forma și sensul. E. Benveniste considera ,,forma sonora – proprietatea cuvântului de a se descompune în unități inferioare, iar sensul – capacitatea cuvântului de a se integra în unitați superioare. Cuvântul este tranșa sonoră dotată cu sens, care poate fi desprinsă ca un segment din fluxul sonor al vorbirii și care se prezintă ca o unitate lingvistică. Dacă este posibilă desprinderea cuvântului din context, înseamnă că acel cuvânt se prezintă ca o unitate autonomă. Autonomia este o proprietate importantă a cuvântului și în limba română, majoritatea cuvintelor au autonomie, așadar pot fi folosite în enunțuri și contexte diferite. Autonomia cuvântului este demonstrată prin trei procedee:
1. permutarea – este reașezarea cuvântului dintr-un loc în altul,
2. distribuția – este posibilitatea de combinare a unei unități într-un context, cu alte unități lexicale,
3. substituția – constă în înlocuirea unității în discuție cu o altă unitate.”[1]
Nu toate cuvintele permit permutarea, de exemplu prepozițiile nu se pot combina decât cu substantivul sau cu pronumele. Distribuția ne arată că nu toate cuvintele se comportă la fel într-un context unele față de altele. Aceasta înseamnă că autonomia se manifestă în grade diferite în funcție de sensul și clasa morfologică din care fac parte. Substantivele și verbele au deplină autonomie, în timp ce prepozițiile, conjuncțiile și articolele sunt complet lipsite de autonomie.
Cuvânt și cunoaștere
Cunoașterea realității înconjurătoare reprezintă un proces complex. În acest proces, forma cea mai simplă a cunoașterii o constituie senzația. Noua fază de cunoaștere după senzație, este percepția. Cunoașterea prin senzație și percepție ne ajută să înțelegem realitatea în esența ei. Pentru a face asocieri, generalizări este necesară desprinderea de realitate, aici intervine gândirea. Toate operațiunile pe care le efectuează gândirea sunt posibile datorită cuvintelor. În cadrul unui cuvânt putem distinge un sens gramatical și unul lexical. Sensurile gramaticale sunt de ordin sintactic și morfologic, iar sensul lexical se manifestă prin omonimie și polisemie. (fragment)

Reclame