Studiu de spcialitate – Oralitate și relief în opera lui Ion Creangă


Autor: prof. Kremer Simona
Liceul Tehnologic Transporturi Auto, Timișoara

Stilul artistic al unui scriitor este definitoriu în ceea ce priveştevaloarea operei sale. Originalitatea stilului reprezintă cheia intrării unei opere în rândul operelor clasice şi totodată în atenţia criticii literare. Unul dintre scriitorii care s-au impus în literatura română prin originalitatea stilului este Ion Creangă, a cărui componentă stilistică fundamentală este, fără îndoială, oralitatea.
Aşa cum remarcă Gheorghe I. Tohăneanu în cartea Stilul artistic al lui Ion Creangă, scriitorului îi sunt mai dragi vorbele rostite decât cuvintele scrise, asumându-şi doar modestul rol de povestitor, calitate în care se numără printre oaspeţiiveniţi la nunta lui Harap-Alb: „ş-un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu”. Din această ipostază, scriitura lui Creangă devine un fel de colocviu intim cu cititorul care parcă s-ar afla la o şezătoare, ascultându-l pe povestitor. În lipsa inflexiunilor vocii şi a altor nuanţări specifice viului grai, autorul foloseştediverse modalităţi prin care textul scris al prozei sale primeşteritmul alert şiînsufleţit al vorbirii.
O primă modalitate prin care naratorul îşi face auzită vocea se realizează printr-o atentă distribuire a semnelor grafice marcând discontinuităţi în vorbire, variaţii de durată ale sunetelor, debitul verbal sau diverse stări emoţionale.
În povestea Soacra cu trei nurori, ezitarea şi temerile celor două nurori mai mari de a răspunde iniţiativei de împotrivire la dictatura soacrei pe care le-o propune nora cea mică sunt semnalate prin pauze grafice, replica nurorii celei mari alcătuindu-se treptat, debutând cu şovăielişi împleticiri:
„- Apoi dar […] dă! […] fă cum ştii; numai să nu ne bagi şi pe noi în belea.”
În acelaşi fel sunt redate regretul amar şi sentimentul de autocompătimire care îl cuprind pe Ivan Turbincă înainte de ceasul morţii:
„Mai am numai trei zile de trăit, și te […] ai dus,Ivane, de pe fața pământului!”
O marcă a oralității o constituie, de asemenea, lungirea unei vocale din structura unui cuvânt, sugerând diverse stări emoționale, gesturi, mișcări. Astfel de exemple se întâlnesc în povestea Ursul păcălit de vulpe. Dorința pofticioasă a ursului de a mânca pește este evidențiată în scris prin lungirea vocalei a din cuvântul tarecare primește astfel conotații superlative: „- Bună masa cumătră! Tiii!, da ce mai pește ai! Dă-mi și mie că taaaremi-i poftă! ” Tot în aceeași poveste lungirea sunetului i din adverbul binișor exprimă gestul furiș al vulpii: „După ce hoața de vulpe a aruncat o mulțime de pește pe drum, biniiișor! sare și ea din car. ” (fragment)

Reclame