Numărând cuvinte. Despre teza de bacalaureat la limba română


Autor: prof. Simona Chiş
Liceul “Alexandru cel Bun”, Botoşani

         Cum nimic nu e perfect pe lume, sigur că nici subiectele de la examenul de bacalaureat nu sunt perfecte. În ciuda schimbărilor constante aduse structurii acestora, precum şi conţinuturilor, ele ridică încă multe probleme şi suportă multe critici, care sunt, totuşi, foarte întemeiate.

Uitându-ne la teza de limba şi literatura română din ultimii doi ani, observăm la subiectul al III-lea – ca să pornim de la ceea ce e mai evident – impunerea unei limite nu de pagini, nici de rânduri, ci de cuvinte! Dacă pentru lucrările redactate pe calculator e firesc să ţinem cont de numărul de cuvinte – fiindcă sunt calculate automat – să ne imaginăm ce înseamnă a număra 600-900 de cuvinte în caz de examen! Timpul te presează, faci eforturi să te concentrezi, urmăreşti corectitudinea şi eleganţa exprimării, dar, peste toate, trebuie şi să socoteşti, cuvânt cu cuvânt, dimensiunea celor 2-3-4 pagini ale eseului! De fapt, nu numai atât! Cerinţa 9 de la subiectul I impune o limită de 60-90 de cuvinte, subiectul al II-lea va avea 150-300 de cuvinte, iar eseul, cum spuneam, 600-900 de cuvinte…Absurdul acestor formulări nu doar că aruncă în desuetudine maxima latină a lui multum in parvo, dar ne face să ne întrebăm dacă nu cumva, insistând atât de mult pe formă, se pierde din vedere tocmai esenţialul…

Să ne imaginăm, însă, şi în ipostaza de profesor corector. Iată o lucrare de nivel mediu (dar ar putea fi şi una foarte bună), cu 2-3 pagini de eseu, care ar părea să nu se ridice la limita celor 600 de cuvinte… Le numeri – fiindcă, nu-i aşa, sunt în joc punctele pentru redactare, şi nu e puţin: 1,40 puncte înseamnă mult atât pentru absolvent, cât şi pentru profesorul pasibil de sancţiune. Şi da, constaţi că absolventul a scris doar 520-550 de cuvinte, ceea ce face să-ţi treacă prin minte tot felul de gânduri, de la regretul că elevul a ratat de puţin punctajul respectiv, la îndoiala de a fi numărat corect, ba chiar la remuşcări pentru a nu fi numărat cuvintele chiar în toate tezele! Dar iată şi o teză excepţională, de 9-11 pagini (observaţie reală!), evaluată între 9,60-10,00. Din ochi, s-ar părea că eseul depăşeşte cele 900 de cuvinte, deci s-ar impune o depunctare de 0,10. Te îndeamnă sau nu conştiinţa de profesor obiectiv să numeri pârdalnicele de cuvinte 900+ pentru a-l sancţiona pe studiosul dus de val, făcându-l să rateze nota maximă?… Mult timp şi efort în vederea unui scop atât de meschin!

În ansamblul lui, subiectul n-a fost unul dificil, deşi: comentariul de poezie nu e, în  general, la fel de accesibil precum comentariul de text narativ; proza subiectivă e cea mai dificilă dintre toate tipurile de proză; iar campaniile publicitare pentru sănătate sunt foarte departe de interesul şi înţelegerea adolescenţilor, ba chiar uşor de confundat cu educaţia pentru sănătate. În paralel, aruncând o privire şi la subiectul olimpicilor, trebuie să fim de acord că e, de departe, mult mai accesibil: poezia simbolistă, cu tema trecerii timpului şi recunoaşterea a două figuri de stil elementare (personificare şi comparaţie), nu pune probleme serioase; nici exprimarea opiniei despre importanţa practicării unui sport nu e mai dificilă, şi tot astfel caracterizarea unui personaj dintr-o operă dramatică la alegere… (Ne-am referit la subiectele pentru profilul real, adresate unui număr majoritar de elevi.) De remarcat că atât o poezie simbolistă, cât şi un text dramatic s-au studiat chiar în clasa a XII-a! Concluzia este că fie autorii variantelor au apreciat greşit gradul de dificultate al subiectelor în cele două momente ale examenului de bacalaureat, fie Ministerul Educaţiei a dorit să facă un cadou olimpicilor, favorizaţi de subiecte mai uşoare.

Dar cum rămâne atunci cu egalitatea şanselor?

Poate ar fi mai bine ca pe viitor extragerea variantei pentru fiecare sesiune să se facă public, dintr-un set de subiecte secretizate, sau dintr-un număr mai mare de variante (80-100) publicate anterior. Şi mai ales ar trebui ca, de la o sesiune de examene la alta, să se urmărească a corecta acele vicii pe care adesea numai practica le demonstrează.