Învăţământul în derivă


Autor: prof. Simona Chiş
Liceul “Alexandru cel Bun”, Botoşani

         Precum întreaga societate românească, şi învăţământul se confruntă de ani buni cu foarte multe probleme, a căror rezolvare optimă nici măcar nu se întrevede. Cele mai multe dintre acestea pleacă de la subfinanţarea sistemului: cadrele didactice nu sunt remunerate corespunzător, elevii nu sunt recompensaţi pe măsura eforturilor, dotarea şcolilor e insuficientă şi neperformantă, manualele puţine şi vechi, interferenţa factorului politic creează tensiuni etc.

Dintre toate aceste aspecte, ne-am oprit la iniţiativa recentă a desfiinţării şcolilor speciale şi a integrării în şcolile de masă a elevilor cu cerinţe educative speciale (CES). Cum era şi de aşteptat, iniţiativa – deja în curs de testare prin integrarea progresivă a acestor elevi – a stârnit numeroase controverse. Un lucru e însă clar: ministerul, ca şi societatea în ansamblul ei, nu ştie ce să facă în legătură cu aceşti copii, toate iniţiativele fiind experimentale. Integrarea acestor elevi ar părea o soluţie, din mai multe motive umaniste, cu accente emoţionale: elevii cu CES nu trebuie discriminaţi, ei au dreptul la o viaţă normală, se încurajează pregătirea pentru viaţă şi diversitatea ei etc. Dar toate aceste motive par să mascheze, de fapt, un adevăr mult mai simplu şi absolut meschin: intenţia Ministerului Educaţiei de a reduce cheltuielile pentru susţinerea învăţământului special, care nu sunt puţine: instituţii corespunzătoare, personal specializat, personal administrativ, colaborări cu instituţii de sprijin etc. De asemenea, nu se ştie care ar trebui să fie viitorul acestor copii după absolvirea şcolilor speciale, de vreme ce integrarea lor socială şi obţinerea independenţei sunt, foarte adesea, idealuri imposibil de atins.

Un studiu realizat de specialişti din cadrul Departamentului de Psihologie Specială de la Facultatea de Psihologie a Universităţii “Babes-Bolyai”, Cluj, în septembrie-noiembrie 2013, afirmă clar avantajele instituţionalizării copiilor cu CES, care îşi pot atinge potenţialul maxim printr-o formă de învăţământ adaptată lor. În sprijinul aceleiaşi idei, ziarul Evenimentul Regional al Moldovei publică, sub un titlu de impact – Mercenarii copiilor cu dizabilităţi – un articol extrem de pertinent, bazat pe experienţa cadrelor didactice de la Şcoala Specială Moldova, din Târgu-Frumos: directoarea Margareta Pristavu, profesorul Mirel Pristavu, ca şi alţi specialişti. Educatorii din Iaşi susţin cu argumente aceleaşi lucruri, bazându-se pe experienţa concretă, ca şi pe modelele occidentale. Sunt arătate multele dezavantaje ale integrării forţate a copiilor cu CES în şcolile publice: acolo ei sunt marginalizaţi şi ridiculizaţi, trăiesc sentimentul eşecului, sunt neglijaţi, ignoraţi, toleraţi, cu alte cuvinte, abia acum devin handicapaţi pentru societate. Integrarea aceasta neautentică afectează şi cadrele didactice, care nu sunt pregătite să lucreze cu aceşti copii, dar afectează şi actul didactic, ei necesitând mult timp şi multă atenţie. Sunt afectaţi în pregătirea lor, dar şi emoţional, şi ceilalţi copii, copiii normali – unul dintre cei intervievaţi atrage atenţia asupra unui nou termen, cel de copii tipici, propus dintr-un fel de corectitudine politică ce se generalizează, cu efecte ce ţin de absurd, ca şi în cazul acesta: cum poate fi jignitor cuvântul normal?

Un lucru extrem de bine punctat de directorul Margareta Pristavu este că integrarea nu e un lucru ce ţine de alegere sau de voinţă şi trebuie să se facă diferenţiat, numai acolo unde e posibil, iar unde nu e, acest lucru trebuie acceptat ca un fapt: Integrarea are limite pe care le impune copilul prin sistemul său de percepţie, de sănătate, nu sistemul. În învăţământul de masă sunt colegi care râd de el, iar aici, fiind toţi la fel, există un puternic spirit de întrajutorare.

         În cazul copiilor cu CES, interesele părţilor sunt divergente: părinţii copiilor cu deficienţe doresc includerea lor în învăţământul de masă, pentru ca grupul mai performant să-i tragă în sus; părinţii copiilor normali, precum şi cadrele didactice, doresc, dimpotrivă, să nu fie traşi în jos prin includerea în clasă a copiilor speciali. Cert este că aceşti copii nu vor putea decât foarte rar atinge standardele impuse în şcolile publice, lucru care se vede foarte clar la examenele naţionale. Chiar dacă sunt ajutaţi să parcurgă întregul ciclu liceal, elevii cu deficienţe nu promovează bacalaureatul, iar diploma de studii ca atare rămâne o hârtie fără acoperire, formă fără fond, care nu le schimbă starea de dependenţă în raport cu familia/ sistemele de ocrotire socială. Această stare de fapt – inflaţia diplomelor – îi demotivează pe ceilalţi participanţi la actul didactic: elevi, părinţi, profesori. Prin urmare, protestele lor se fac tot mai mult auzite.

Fiindcă admiterea la licee de elită, în clase cu profil teoretic, impune standarde ridicate, elevii cu CES se vor reîntâlni, de fapt, în clasele tehnologice şi şcolile profesionale, unde apar inedite clase speciale, greu de adus la un numitor comun. Integrarea rămâne astfel o iluzie, performanţele şcolare fiind un criteriu inevitabil de separare. Concluzia ar fi că, până la găsirea celei mai bune soluţii, aceste experimente vor pune la încercare încă mult timp învăţământul românesc.

Surse: www.ziarulevenimentul.ro, Mercenarii copiilor cu dizabilităţi, articol de Nelu Păunescu, 24/04/2014

  1. monitorulsv.ro, ediţia din data de 13/04/2014
  2. monitorulcj.ro, ediţia din data de 04/12/2013
Reclame