Intelectualul – personajul negativ al realismului socialist


Autor: prof. Alexandrina Ana Szekely
Liceul Tehnologic „Mircea Vulcănescu”, București

Literatura modelând concepţia noastră despre realitate este un loc comun în estetica receptării; literatura ca factor de manipulare a percepţiei realităţii este însă un concept specific propagandei ideologice într-un regim totalitar. Evident, sunt două accepţii diferite ale noţiunii de “literatură”, fiecare plătind tribut unor alţi zei: estetici, în primul caz, politici, în ultimul, definindu-se prin negarea autonomiei esteticului.
Nucleu semnificativ al lumii ficţionale, personajul literar este fundamentul actului de receptare, polarizând sensurile. Însă, tributar istoriei, în perioada primului deceniu comunist, personajul literar se converteşte în personaj ideologic, reconfigurând dogmatic funcţia socială a actului de literatură. Regăsim astfel o ilustrare tributară schematismului şi definită prin antiteza dintre “personajul pozitiv” (activist de partid, ţăran, reprezentant al cauzei în genere) şi “personajul negativ” (fie el chiabur, legionar, imperialist, în speţă opozant al progresului de sorginte comunistă, unicul posibil, unicul menit a deveni “literatură”). Acest personaj negativ a justificat, în ochii miopi ai celor mai mulţi, un “fratricid naţional”, pentru a prelua o sintagmă a volumului coordonat de Ruxandra Cesereanu (Cesereanu, Ruxandra (coord.), Comunism şi represiune în România, Editura Polirom, Iaşi, 2006).

Printr-un discurs care ar putea cu uşurinţă fi revendicat de oricare dintre scrierile primului deceniu de literatură comunistă, fostul ministru de Interne, Teohari Georgescu, a schiţat, în cadrul anchetei din 1953, ipostazele acestui element “negativ” al societăţii comuniste: “întregul aparat de opresiune al burgheziei”, “toate elementele legionare”, “fostele state majore ale Secţiilor militare naţional – ţărăniste”, “elementele legate în trecut cu serviciile de spionaj ale ţărilor imperialiste”, “conducătorii sectelor duşmănoare regimului”, “precum şi alte categorii şi elemente cu trecut duşmănos” (Georgescu, Teohari, apud Ciupea Ioan, Stăncuţa Todea, Represiune, sistem şi regim penitenciar în România.1945 – 1964, în Cesereanu, Ruxandra, op.cit., p. 40).
Trecut… sau prezent, căci această sumară descriere omite, printre altele, “actul duşmănos” al tentativei de a gândi liber sau de a adopta o ţinută intelectuală autentică. Aceasta din urmă se putea afirma doar prin compromis, pe ascuns sau deloc. Vocaţia intelectualilor de “ingineri ai sufletelor”, intuită şi exploatată de Stalin, le oferea acestora două variante: tăcerea sau trădarea, cuvintele lui Julien Benda – “trădarea cărturarilor” – având în vedere intelectualii care încheiau pactul cu puterea. Lucreţiu Pătrăşcanu îi avertiza pe intelectualii români asupra variantelor limitate: “fie se aliniau, fie se lăsau călcaţi în picioare de istorie, căci întoarceri înapoi nu mai putea fi posibile” (Pătrăşcanu, Liviu, Scrieri, articole, cuvântări, apud Mioara Anton, “Progresişti” versus “reacţionari”. Subordonarea intelectualilor. 1944 – 1955, în Intelectuali români în arhivele comunismului, Editura Nemira, Bucureşti, 2006, p.17).  (fragment)