Tudor Arghezi – între credință și tăgadă


Autor: prof. Catană Veronica Ionela
Liceul Tehnologic „Ștefan Anghel”- Băilești, jud. Dolj

Pentru a putea defini cât mai bine personalitatea lui Tudor Arghezi, aducem în atenție afirmația lui Tudor Vianu :”De la Mihai Eminescu, lirica românească n-a cunoscut o altă realizare mai de seamă, marcată de o originalitate mai puternică și cu repercusiuni mai întinse asupra întregului scris literar al vremii, decât acelea legate de opera lui Tudor Arghezi.”
Marele poet, prozator și gazetar, după adevăratul său nume Ion N. Theodorescu, este o personalitate marcantă a literaturii române, prin conceptele inovatoare adoptate în opera sa, precum estetica urâtului și poezia religioasă. ”Psalmii” lui Tudor Arghezi ocupă un loc important în creația argheziană, acest fapt demonstrând preocuparea permanentă a autorului pentru problematica filosofică a relației omului cu Dumnezeu.
Originea psalmilor arghezieni trebuie căutată în Psaltirea lui David, primul autor de scrieri religioase intitulate „psalmi”. Denumirea de ”psalm” provine din cuvântul grecesc ”psalmos”, care înseamnă compunere poetică cu caracter de rugăciune, odă, imn. Dacă în psalmii biblici se întâlnește rugămintea, ascultarea sau supunerea în fața Atotputernicului, în psalmii arghezieni se întâlnește revolta eului liric la adresa divinității. Așadar, există o contradicție între cele două tipuri de psalmi, o contradicție între omul Vechiului Testament, credincios și smerit și omul modern pierdut în tumultul vieții cotidiene, care încearcă din răsputeri să găsească un semn al prezenței lui Dumnezeu.
Poezia religioasă a lui Tudor Arghezi se inspiră din singurătatea omului ca ființă gânditoare. Sursa ei se află în permanenta căutare a unui Dumnezeu care refuză a se arăta și care determină o stare sufletească caracterizată de permanenta pendulare între credință și tăgadă. Poetul acceptă și refuză succesiv existența dumnezeirii, trecând prin cele mai felurite și contradictorii stări de spirit pe această temă:
” Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!/Copac pribeag uitat în câmpie,
Cu fruct amar și cu frunziș/ Țepos și aspru-n îndârjire vie.”
„Sunt înger, sunt diavol și fiară și-alte-asemeni
Si mă frământ în sine-mi ca taurii-n belciug.
În Psalmii săi, autorul exprimă o largă paletă de atitudini, stări și sentimente pe care acesta le simte în legătura sa spirituală cu Dumnezeu. În prima fază,eul liric se simte protejat al Divinității, înzestrat cu harul lirismului și în același timp, dezamăgit de lumea înconjurătoare care îi pare superficială, dominată de interese materiale și de setea de putere. (fragment)