Studiu de specialitate – Motive dacice în poezia Eminesciană


Autor: prof. Vlad Irina
Liceul Teoretic Ion Barbu, Pitești – Argeș

În anul 1840, acea luminoasă personalitate ce înmănuncheaîn sine clarviziunea politică, cu intuiția istorică, și-n egală măsură cu simțul literar, Mihail Kogălniceanu, a reușit ca prin progresista sa ,, Introducție la Dacia literară’’ să întărească și să dezvolte conștiințade sine a unei adevărate literaturi române.
Înainteși după apariția programului, rând pe rând, Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Asachi, Barbu Mumuleanu, Costache Stamati, Alexandru Donici, Vasile Alecsandri, au zugrăvit trecutul glorios al poporului român prin îngemănarea elementelor folclorice cu documentația istorică, mai mult sau mai puțin riguroasă.
Evocarea trecutului istoric se face pe diverse planuri și cu diverse mijloace. În genere însă, există, o serie de teme comune, cum ar fi de pildă povestea tragică a Dochiei, ori cucerirea Daciei de către Marcus Nepius Traianus etc.

În ceea ce privește prima temă, soarta tragică a Dochiei, ea este dezvoltată de mai mulți autori cunoscuți, cum ar fi de pildă Gheorghe Asachi, în poezia Traian și Dochia, Bolintineanu în Dochia, Aron Densușianu în epopeea sa Negrida din 1897. Pânăși Costache Stamati pomenește de eroina mitologiei dacice în balada sa Dragoș, unde o consideră drept simbol al țării eliberate. Iată deci că pasiunea marelui poet pentru temele dacice nu s-a ivit nicidecum pe un teren viran, ci dimpotrivă, ea a fost stimulată de generația de la 1848.
În postuma sa ,,Povestea Dochiei și ursitoarele”, Mihai Eminescu investighează trecutul în căutarea unei mitologii capabilă să explice nașterea poporului român. Versificația este de factură populară, în poezie se apelează la basm și, spre deosebire de creațiile predecesorilor, Asachi și Bolintineanu, elementul artificial, livresc, este înlăturat.
În concepția eminesciană, Dochia este fată de ciobani. De fapt însă, tatăl ei era un cioban-voievod, un fel de monarh, ce stăpânea ,,munți înalți’’ cu ,,turme mari de bouri’’ care în caz de război își adună oștile sunând din bucium. Dochia este fetiță, la fel ca în basme, curtată de către feciorii crailor din răsărit. Dochia refuză, împreună cu tatăl său, pe toți pretendenții, dar se îndrăgostește până la urmă de craiul din apus. În continuare, poetul aduce pe firmament emigrația popoarelor ce sunt văzute ca reprezentante ale răzbunării pretendenților din răsărit. Rămasă văduvă, Dochia fuge în codru,unde se izolează, mamă tânără ce-și leagănă copilul, văzut ca simbol al poporului român.
În studiul său ,,În căutarea unei mitologii românești’’, Ion Rotaru consideră că Eminescu își ,, trăiește voit personajele’’ și ,,proiectează basmul asupra istoriei’’. (fragment)