Studiu de specialitate – Hanul, ca loc de trecere…


Autor: prof. Grada Gina-Flavia
Colegiul „Csiky Gergely” Arad

În literatura română există multe opere a căror acţiune se petrece în incinta hanurilor. Hanul, o cârciumă aflată cel mai adesea la o răscruce de drumuri, oferea drumeţilor hrană, loc de odihnă, animalele de povară având posibilitatea de a-şi recăpăta forţele necesare continuării drumului. Însă hanul nu este numai un loc de odihnă, ci şi un loc unde se petrec lucruri pe cât de ciudate, pe atât de interesante: poveşti cu iz fantastic, idile, întâmplări pline de neprevăzut etc.
Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Mihail Sadoveanu sunt doar câţiva dintre marii noştri scriitori care, fascinaţi de ceea ce se întâmpla în astfel de locuri, aleg hanul pentru a fi cadrul în care plasează poveşti de dragoste, întâmplări cu final tragic datorită dorinţei de inavuţire (dar nu numai) saupovestiri fantastice cu personaje parcă desprinse din basme.
La I. Slavici, hanul este un loc al pervertirii sufleteşti în care se alterează principiile sănătoase ale vieţii şi în care omul îţi uită idealurile înalte ale vieţii. Îşi înfrânează pornirile inimii pentru a se complace într-o existenţă materialistă sordidă. Slavici înlocuieşte termenul de „han” cu „moara” deoarece moara este un simbol al mişcării neîntrerupte. Destinele personajelor aflate în moară (dar şi cele care poposesc acolo) se vor schimba radical şi tragic, moara fiind un loc undesiguranţa familiei proaspăt mutate este ameninţată.
Moara este un loc al tuturor şi al nimănui, schimbându-l pe stăpânul ei dintr-un om stăpân pe sine şi pe destinul său, într-o persoană irascibilă, şovăitoare, mereu pe punctul de a izbucni într-o criză de mânie, de a lovi pe cineva. Deşi plin de drumeţi la han, Ghiţă începe să simtă singurătatea acelor locuri, deoarece locurile sunt pustii, neprietenoase, parcă lipsite de viaţă, încât drumeţul care zăreşte hanul se bucură că l-a ajutat norocul să ajungă la un popas.
„Moara cu noroc” devine un loc în care omul „coboară” în infern (Ghiţă este subjugat de dorinţa de a avea cât mai mulţi bani, soţia sa, Ana, păcătuieşte la rândul ei), iar Slavici, adept al unei morale intransigente, îşi pedepseşte exemplar toate personajele nuvelei amestecate în afaceri necinstite. Pentru a purifica locul afacerilor necurate şi al crimelor, un incendiu mistuie cârciuma de la „Moara cu noroc” transformând în scrum şi cele două corpuri lipsite de viaţă: al Anei şi al lui Ghiţă.

„În acest spaţiu sălbatic, în care singurele posibilităţi de existenţă sunt creşterea şi îmbogăţirea prin aceasta sau prin tâlhăria organizată asupra celor care-i cresc. (…)
Nuvela prezintă la început şi la sfârşit un grup de cruci lângă han: sensul lor este destul de imprecis la început, dar poate fi o sugestie pentru viitorul personajelor şi devine o realitate ironică la urmă, când s-ar presupune că şi noile cadavre vor da ocazia unor noi cruci, poate la fel de privite de altcineva care vine. (…) în ziua de Paşti satul din apropiere merge la biserică, la han se organizează un fel de orgie. Lică, elementul demonic, intră într-o biserică cu calul şi jefuieşte. Moartea sa, aceea a unui om încolţit, este de asemenea o rezolvare de western. Grandoarea incendiului, modul cum se moare, are ceva sălbatic şi grandios.”¹ (Marian Popa, Forma ca deformare, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975, p. 160-161) (fragment)