Romantismul în literatura română


Autor: prof. Catană Veronica Ionela
Liceul Tehnologic „Ștefan Anghel”- Băilești, jud. Dolj

Unul dintre curentele literare cele mai semnificative și cu un răsunet impresionant, atât în literatura străină, cât și în literatura română, este romantismul. Epoca destrămării feudalismului și a dezvoltării capitalismului, perioada revoluțiilor burghezo-democrate și a războaielor pentru eliberare și independență națională, aduc pe scena literaturii un nou curent literar numit, romantism. Romantismul a apărut la începutul secolului al XIX –lea, cultivat și afirmat de o clasă socială ridicată de jos și potrivnică nobilimii, ca un curent anticlasicist, respingând orice fel de norme și susținând libertatea inspirației.
Scriitorii romantici impun un suflu nou în literatură , caracterizat prin setea de libertate, spargerea normelor convenționale ale clasicismului, punând accent pe sentiment și fantezie. Printre trăsăturile estetice ale romantismului se numără subiectivitatea, expansiunea eului individual, imaginația ca principiu fundamental de creație, fascinația misterului și a excepționalului, interesul pentru mituri, folclor, trecutul istoric, natura și spații exotice. Specificitatea romantismului românesc se exprimă în specii literare ca doina și balada de inspirație populară, meditația și elegia, drama, legenda și poemul în versuri.
În literatura română, romantismul se face simțit prin intermediul scriitorilor pașoptiști, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Costache Negruzzi și prezintă caractere proprii specifice condițiilor sociale și politice din țara noastră. În evoluția mișcării romantice din țara noastră, se pot distinge mai multe etape, care aduc literatura noastră de la încercările minore ale Văcăreștilor, până la geniul universal al lui Mihai Eminescu. În prima etapă, preromantică, Vasile Cârlova, Gheorghe Asachi sau Ion Heliade Rădulescu prezintă o literatură a ruinelor cu o ușoară înclinație spre trecutul istoric al țării. A doua etapă a romantismului, cea a scriitorilor pașoptiști, impune o poezie militantă, patriotică și vizionară cu adânci rădăcini în folclorul autohton, având ca reprezentanți de seamă scriitori precum: Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu sau Vasile Alecsandri.
În ultima etapă, are loc maturizarea estetică a romantismului, prin apariția celui mai de seamă poet român. Romantismul eminescian se exprimă într-un moment în care, în Europa, se creează premisele afirmării unui nou curent literar, simbolismul. Conservând inițial orientări și atitudini pașoptiste specifice romantismului românesc de început, romantismul eminescian se afirmă plenar, în originalitatea sa, după 1870. Eminescu depășește conștiința scriitorilor pașoptiști, devenind în poezia românească a epocii, poetul modern, marcat de o criză a idealurilor, de o insinuare a sentimentului imposibilității mântuirii individuale. (fragment)