Dimensiunea mitică a personajului Vitoria Lipan din romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu


Autor: prof. Florentina-Georgiana Orza
Școala Gimnazială Nr. 1 Sighetul Marmației

Încă de la apariţia romanului Baltagul, critica literară a relevat dimensiunea mitică a personajului principal. Nechifor şi Vitoria Lipan impun respect atât în lumea lor, cât şi în lumea din afară. Vitoria se distinge prin frumuseţe, tenacitate şi agerime. Cei doi sunt adevăraţi exponenţi ai comunităţii în care trăiesc, oameni ca ei neputând rămâne anonimi. O dramă a lor stârneşte ecouri care se răspândesc la distanţe mari în spaţiu şi timp. Aşa se nasc miturile.
Dimensiunea mitică a Vitoriei Lipan a fost intuită încă după primele lecturi, chiar dacă scriitorul şi-a situat personajul într-o reţea densă de determinări sociale şi psihologice. Criticii s-au întrecut în a o compara cu celelalte personje tragice ori epopeice. Perpessicius vede în ea o Antigonă, G. Călinescu – un Hamlet feminin, N. Manolescu – o Penelopă.
Romanul lui Mihail Sadoveanu este, înainte de toate, o minunată poveste de dragoste.
Împrejurările în care ea se desfăşoară sunt specifice unui univers uman precis delimitat în spaţiu şi timp, dar semnificaţiile ei sunt mult mai generale, depăşind realităţile care le încorporează. Scriitorul îşi confirmă încă o dată talentul excepţional, de data aceasta prin modul ingenios de a construi un personaj dual. Vitoria Lipan are o faţă deschisă către lume şi o alta întoarsă către sine. Aceasta din urmă o proiectează în mit.
Când Nechifor întârzie peste măsură să se întoarcă din drumurile sale negustoreşti,Vitoria trăieşte mai întâi o stare de nelinişte: „În singurătatea ei, femeia cerca să pătrundă până la el. Nu putea să-i vadă chipul; dar îi auzise glasul.” Semnele rele îi vin în vis: „Se făcea că vede pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors către ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape.” Evită lumea, ca să nu mai aibă schimburi de vorbe cu oamenii, deoarece toţi o întreabă de omul ei. Cu toate gândurile ei, Vitoria le răspunde celor din jur ager. Dar drama pare adâncă. Atunci „se desfăcu încet-încet de lume şi intrase oarecum în sine.”
Timpul stătu pentru ea. „Îl însemna totuşi cu vinerile negre, fără hrană, fără apă, fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură.” Începuse a se socoti „moartă ca şi omul ei care nu era lângă dânsa.”Abia acum înţelegea că dragostea i se păstrase ca în tinereţe. Îndemnată să prezinte cazul autorităţilor, coboară spre Piatra. Dar nu slujbaşii, în care nu are prea mare încredere, o vor ajuta, ci Sfânta Ana, „căreia i se dădu cu toată fiinţa, ca o jertfă rănită”, stând umilită în faţa icoanei de la Mănăstirea Bistriţa. Voinţa Sfintei a fost ca în acea zi să-i vină înţelegerea: bărbatul ei se află undeva mort, iar obligaţia sa este să plece neîntârziat să-l caute. În acel moment se văzu eliberată de întuneric, mintea i se lumină. (fragment)