Studiu de specialitate – Apa – element constant al creației eminesciene


Autor: prof. Antoaneta Gheorghe
Liceul Tehnologic ”Constantin Brâncuși” – Pitești

Creator pentru care poezia nu a reprezentat un exerciţiu exterior, ci un mod profund de existenţă, Mihai Eminescu a lăsat posterităţii o operă diversă, care cuprinde poezie, teatru, publicistică şi traduceri. Concepţia estetică a lui Eminescu s-a articulat pe două componente: una naţională, bazată pe retorica romantică, specifică scriitorilor de la 1848; cealaltă de sorginte cultural – europeană, inspirată din filozofia idealist kantiană şi schopenhaueriană. Lirica eminesciană are la bază mai multe teme şi motive de largă inspiraţie istorică, filozofică şi socială. Unul dintre motivele poetice intens exploatate de Eminescu şi cu sensuri profunde este cel al apei, al neptunismului. Imaginea elementului acvatic îşi are, probabil, rădăcini în lumea copilăriei de la Ipoteşti.

În analiza cosmosului acvatic eminescian, Elena Tacciu porneşte de la câteva valenţe ale apei, element feminin şi omogen, fixate de Gaston Bachelard în Apa şi visele. Eseu despre imaginaţia materiei.: apa clară, apa adâncă, viziunea Ofeliei, apa feminină, apa pură şi impură, apa violentă şi apa ca logos.
O primă imagine a apei este aceea clară, plană, transparentă, luminată solar, împodobită, cu reflexe de argint topit sau de pietre preţioase (cristal, diamant), o bijuterie lichidă, minerală: (Elena Tacciu, Eminescu. Poezia elementelor, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1979, p. 125) Aş vrea să văd acum natala mea vâlcioară/ Scăldată în cristalul pârâului de-argint/ Să văd ce eu atâta iubeam odinioară/ A codrului tenebră, poetic labirint. (Din străinătate)
Bachelard susţinea că apa clară apare la poeţii mediocrii, dar Eminescu se sustrage acestei concepţii prin faptul că, în creaţiile sale, materia cristalină a apei are ca similitudine oglinda. Apa devine metaforă a oglinzii magice în care se reflectă vechile civilizaţii, ca în Memento mori unde: Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară/ Către marea liniştită ce îneacă a lui dor. Prin această metaforă aplicată apei, Eminescu transferă, de fapt, elementului acvatic dorinţa sa intensă de a contempla. În alte creaţii, apa adâncă – marea – este materia extincţiei, integrând fiinţa eroului liric sau epic în circuitul universal al elementelor. Euthanasius, în scrisoarea către Ieronim lăsată în peşteră, credea că moartea acvatică este cea mai lină: Mă voi aşeza sub cascada unui pârâu, liane şi flori de apă să înconjoare cu vegetaţia lor corpul meu şi să-mi străţesc părul şi barba cu firele lor, şi în palmele-mi întoarse spre izvorul etern al vieţii… râul curgând în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu întregul naturii. (fragment)