Studiu de specialitate – Modernitatea poeziei lui Ion Barbu


Autor: prof. Cristea Cerasela Carmen
Colegiul Agricol „Dimitrie Cantemir” Huși

Poet modern, pentru care poezia „e o prelungire a geometriei”, Ion Barbu (1895-1961), pe numele său adevărat Dan Barbilian, impune în literatura română un nou model de poeticitate care îl singularizează printre poeţii interbelici. Ineditul operei barbiene, dar şi dificultatea receptării ei, constă, în opinia lui Tudor Vianu, în cultura sa ştiinţifică şi în extrema condensare a stilului său.
A debutat ca poet, în 1918, la revista Literatorul a lui Al. Macedonski. În anul următor el semna în Sburătorul lui E. Lovinescu. Poezia sa a fost un act pur voluntar şi, cum a scris într-un poem, narcisist. Un pariu colegial cu T. Vianu, câştigat într-un mod spectaculos. Apoi, după singurul volum din 1930, „Joc secund”, poetul părăseşte poezia pentru a se dedica matematicii. Mai multe serii de poeţi l-au avut drept model. Şi-a însoţit poezia de articole şi eseuri, în care analizează opere majore ale poeţilor şi matematicienilor sau reflectează programatic asupra propriei poezii. Despărţirea de poezie va fi motivată prin faptul că acea cale „rampantă”, mântuitoare, mult căutată, el va considera că o va găsi doar în matematică.

Poezia sa este mozaicată, premodernă, clasicizantă şi parnasiană în ordinea formală, neoromantică, dar şi modernă, simbolistă prin muzicalitatea şi mistica subconştientului, expresionistă şi barocă prin hiperbolizare, vitalistă şi retorică întreţinută de paradox şi oximoron, ori ermetizantă prin epura ambiguizantă a semnificării.
Poetul este cu adevărat un spirit ales, mai ales de o instabilitate plurivocă, mobilizată de voinţa epistemologică şi spiritualistă pentru a-şi redresa tentaţia hedonică, spontană, cu doza de candoare estetică şi etică aferentă. S-a impus, astfel, un concept poetic barbian unic, dacă nu unificator, în fapt reductiv, insistându-se asupra modalităţii poetice aleasă care se află în strânsă relaţie cu poetica modernă a lui Mallarmé sau Valéry şi cu spiritul abstract al matematicii.
Ion Barbu a căutat şi a aflat punctul luminos, unde poezia întâlnea „divina” geometrie neeuclidiană, esenţializată, abstractă, contemporană fizicii lui Einstein. Susţinea că poetul trebuie să facă o „concurenţă Demiurgului în imaginarea unor lumi probabile”, iar poezia propune „o anumită simbolică” pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă. Prin acest program conjunctural esenţial, el excomunică din poezie marile şi micile sentimente. (fragment)