Icoana – fereastră spre Dumnezeu


Autor: prof. Dirle Vasile Daniel
Școala Alexiu Berinde Seini
Școala Nr.1 Seini

Cuvântul icoană provine din grecescul eikon şi înseamnă reprezentare a unei lumi duhovniceşti cu ajutorul lucrurilor materiale. În Vechiul Testament Dumnezeu nu era reprezentat în mod material fiindcă se descoperise oamnilor doar prin vorbă iar lui Moise nu îşi arătase faţa atunci când i se descoperise pe Muntele Sinai. Poporului lui Israel i-a vorbit nu i s-a descoperit deplin: ,,şi glasul cuvintelor Lui L-aţi auzit, iar faţa Lui n-aţi vazut-o, ci numai galsul I L-aţi auzit.”
Doar în Noul Testament Mântuitorul ia chip de om şi se apropie de creatură ca să o ridice la starea harică pe care o pierduse în paradis: ,,Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşuit între noi!”(Ioan1,14) deci dumnezeirea apare vazută de ochii oamenilor.
Astfel dumnezeirea se face accesibilă nu numai prin vorbă ci şi prin văz cel mai important simţ pentru om. Creştinii nu se închină icoanelor asemeni unor idoli în care cred că sta sălaşuit cineva ci creştinii cinstesc icoanele ca o reprezentare a lui Dumnezeu, nu materia, lemnul şi culorile din care sunt alcătuite sunt definitive ci prototipul sfinţilor a Maicii Domnului, a Mântuitorului ş.a. care sunt reprezentaţi.
Icoanele nu se propun a fi frumoase ci ele reprezintă starea interioară a sfinţilor nu o imagine perfect estetică care nu spune nimic. Icoanele trebuie privite cu credinţă înţelegând că fiecare culoare prezentă pe lemn e o trimitere la o stare spirituală anume. Dacă creştinii respectă chipul cuiva drag cu atât mai mult chipul Mântuitorului, prototipuri divine chiar au fost zugrăvite de oameni sfinţi şi îndeajuns să-l pomenim pe evanghelistul Luca care a pictat chipul Maicii Domnului.
Pe parcursul vremii icoanele se constituiau în adevăruri pictate ce se descopereau oamenilor simpli neştiutori de carte, la fel s-a întâmplat şi cu pictura bisericilor care a fost teologia credincioşilor neştiutori de litere. (fragment)