Studiu de specialitate – Sinonimia


Autor: prof. Marinescu Lenuța
Școala Gimnazială ”Liviu Rebreanu”, Mioveni, Argeș

Sensul unui cuvânt este dat de context, deoarece, considerat izolat, cuvântul poate avea mai multe sensuri, dar într-un context anumit acesta are o singură semnificaţie.
În orice limbă, cuvintele se află – pe baza raportului dintre formă şi sens – într-o reţea de relaţii: atât de sinonimie (cuvinte diferite ca formă, dar cu acelaşi sens – exemplu cupru / aramă), de omonimie (cuvinte cu aceeaşi formă, dar cu sensuri diferite – lac, cu peşte / lac, de unghii), de paronimie (cuvinte cu formă asemănătoare, dar cu sensuri diferite – exemplu adapta / adopta), cât şi de antonimie (cuvinte cu sensuri opuse, dar aparţinând aceleiaşi sfere semantice – exemplu bun / rău), sau, în anumite situaţii, într-o relaţie pleonastică (alăturarea a două cuvinte cu forme diferite, dar în care unul reia, uneori parţial, sensul celuilalt – exemplu abuz exagerat).
Bogăţia unei limbi este ilustrată nu numai de numărul cuvintelor, a construcţiilor şi expresiilor specifice, fixate de-a lungul timpului prin uz, ci şi de volumul şi calitatea acelor cuvinte variate şi expresive care denumesc aceeaşi noţiune, numite sinonime. Ele au aproximativ acelaşi înţeles, putând fi substituite unul prin altul într-un context dat, fără ca valoarea de ansamblu a mesajului să se schimbe.
Limba română recurge frecvent la sinonime din necesitatea de a nuanţa şi de a preciza ideea, fiind acceptată în general, de către vorbitori evidenţa unor suprapuneri de cuvinte peste aceeaşi noţiune, dacă se neglijează nuanţele mici de diferenţiere stilistică, afectivă, regională, familiară etc. Astfel adjectivele cenuşiu, plumburiu şi sur pot însemna, aproximativ acelaşi lucru, fapt ce-l putem observa la Mihail Sadoveanu, într-un context în care autorul recurge la primele două sinonime plasate la mică distanţă pentru a nu repeta pe plumburiu. Pentru exemplificare am dat următorul citat: „Era un cer plumburiu de toamnă, şi vântul apleca prelung copacii. Frunzele copacilor treceau grăbit prin aerul cenuşiu”.
Observaţii importante asupra folosirii sinonimelor în limba română au formulat Lazăr Şăineanu şi mai ales Sextil Puşcariu în lucrarea Limba română (Vol. I Bucureşti, 1940), în care se recomandă următorul principiu: „Cel ce vorbeşte – şi mai ales cel ce scrie – are să aleagă între doi sau mai mulţi termeni ce-i stau la dispoziţie, pe cel mai potrivit cu situaţia în care se găseşte vorbitorul”1.
Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX, 1975) oferă informaţii bogate despre sinonimie, folosind foarte frecvent sinonime pentru a defini şi mai ales pentru a explica înţelesul multor cuvinte, de exemplu: fudul – îngâmfat, mândru, încrezut, arogant, trufaş (p. 355), solicitudine – înţelegere, ataşament, bunăvoinţă etc. Cunoaşterea temeinică a limbii, a sensurilor multiple pe care le pot dezvolta unele cuvinte (cuvinte polisemantice) impune selecţia potrivită pentru fiecare context din aceste sinonime bogate ale limbii noastre. Asupra acestor realităţi atrăgeau atenţia acum un secol Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Alexandru Odobescu şi alţii, cunoscători profunzi ai tezaurului nostru lexical. (fragment)