Ion Creangă – încercare de portret


Autor: prof. Nistor Săndița
Școala Generală „Dimtrie Sturdza” – Tecuci, Jud. Galați

Mulți dintre noi cunoaștem, din școală de cele mai multe ori, anumite informații despre scriitorii noștri: Eminescu, Creangă, Caragiale, Sadoveanu, Arghezi și alții.
Unii sunt mai bine informați, alții nu; unii se mărginesc la informații dobândite în școală, de-a lungul anilor de studiu, alții mai curioși caută informații despre autorii preferați: informații despre operă, despre viață, despre omul care a trăit și a creat la un moment dat, despre calitățile și defectele pe care le avea, despre felul în care arăta… Despre Creangă s-au scris foarte multe: în monografii, biografii, istorii literare, studii critice etc. Talentul său e incontestabil, suflul nou adus de el în literatură rămâne de neegalat. Dacă dintre clasicii noștri Creangă a beneficiat în timpul vieții de cele mai puține comentarii, imediat după moarte a urmat un val de interes recuperator.
Dar cum arăta acest scriitor sub aspect fizic? Poate fi reconstituit portretul său fizic și moral?
Imaginea lui Creangă se cristalizează în timp, de-a lungul a trei-patru decenii, informațiile provenind de la contemporani (foarte puține), altele se datorează celor care au scris la moartea sa și în anii de după 1889 iar cele mai multe apar după 1920.
Astfel dintre contemporani, bunul său prieten, Eminescu vorbea de „lunga experiență de învățător înzestrat de natură cu darul de a instrui (recenzând Povățuitorul la citire…1876), Titu Maiorescu (care-i fusese profesor) îl numește „neprețuitul Creangă” în revista „Convorbiri literare”, în 1882. Eduard Gruber în lucrarea sa „Stil și gândire” îl consideră „un foarte puternic talent și cu totul original” văzând în Creangă „adevăratul tip al românului, cu calitățile lui mari și cu defectele lui de rasă”; printre calități numește „inteligență aleasă, prezență de spirit, umor, ironie fină, sarcasmul cel mai mușcător, mai presus de toate caracter sentimental și entuziast, având totdeauna la îndemână un fond nesecat din înțeleapta filozofie a poporului român” iar ca defecte: „ ca și țăranul nostru, guraliu, adesea se pierde în amănunțimile descripției, slăbind firul logic.” Iacob Negruzzi îl numește prima dată „scriitor popular”.

Astfel în revista „Convorbiri literare” în 1890 scria „Spiritul său viu, frumoasa sa limbă populară, stilul său naiv și natural, umorul ce însuflețește scrierile sale au un farmec așa de deosebit, încât pun pe Creangă printre cei întâi scriitori populari ce au avut românii vreodată”. Grigore Alexandrescu în ediția din 1890 a Scrierilor lui Creangă (apărută în urma demersurilor fiului său, Constantin) scria că era ca învățător „șăgalnic și bun la inimă”, având propria sa metodă de a-i alfabetiza pe copii. (fragment)