Studiu de specialitate – Timpul și spațiul în basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”


Autor: prof. Irina-Elena Filimon
Liceul Tehnologic „Ovid Caledoniu”, Tecuci

Pentru a înţelege funcţiile spaţiului şi timpului în basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte ar trebui să analizăm raportul dintre elementele stereotipe şi acelea de originalitate, întâlnite în structura textului, comparate, eventual, cu alte texte ale genului în discuţie având în vedere complexitatea basmului. Această complexitate trimite însă foarte departe, adică la o abordare care vizează specificul creaţiei folclorice, demers care depăşeşte, se înţelege, limitele acestei intervenţii.
Spunem de la început că ceea ce alcătuieşte, de obicei, stereotipia basmului (formule de început şi de încheiere, tipologia personajelor, a temelor etc.) duce la o limitare a originalităţii, restrângându-o la faptele de limbă care se adaugă sau dispar în procesul circulaţiei basmului. Cu alte cuvinte, în clasificarea basmelor intervin anumite şabloane care prin combinaţie complică şi îngreunează clasificarea, pentru că o producţie a genului se poate regăsi în mai multe tipuri, fapt valabil şi pentru caracteristicile spaţiului şi timpului, cu mult mai evident însă în identificarea personajelor. Prin urmare, recursul la analiza literară impune rigori care lasă în plan secund ceea ce alcătuieşte stereotipia. George Călinescu afirma fără echivoc că pentru a putea fi analizat cum se cuvine, basmul trebuie să fie interpretat ca operă literară şi mai puţin ca o sumă de şabloane a căror circulaţie fără sfârşit complică tipologia şi formele iniţiale, mediane ori finale ale textului: “Oricât schematismul şi stereotipia sunt note caracteristice în folclor, basmul rămâne o operă literară, care nu ia fiinţă reală decât prin specimene. Detaliul şi inefabilul sunt principalul în basm, iar stereotipicul cade pe planul secundar”. (1)
Într-adevăr, formulele de început şi de încheiere ale basmului supus analizei de faţă nu diferă esenţial de acelea întâlnite în majoritatea producţiilor care ilustrează genul. Povestitorul plasează acţiunea în timp: “A fost odată ca nicidată…” Probabil că în această formă a întâlnit textul Petre Ispirescu. Din punctul acesta de vedere, basmul poate fi înscris în prima categorie, aceea a plasării acţiunii în timp. O a doua categorie ar fi aceea prin care povestitorul plasează acţiunea în spaţiu. În sfârşit, a treia categorie cuprinde producţiile ale căror formule de început au în vedere şi timpul şi spaţiul (a fost cândva, undeva).
De reţinut este faptul că, în general, basmele româneşti încep cu o formulă temporală, ceea ce conduce spre ideea obsesiei duratei, în raportul cu vastitatea spaţială, notă specifică basmelor ruseşti. Ca aspect particular, trebuie spus că unele basme (cu deosebire cele orientale) apelează şi la formule existenţiale (de tipul: a fost ori n-o fi fost). Trebuie adăugat aici că în basmul lui Petre Ispirescu formula de început arată şi caracterul veridic al acţiunii: “A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar povesti…” (fragment)