Studiu de specialitate – Teorii ale proiectării proceselor de instruire


Autor: prof. ing. Omer S. Sevinci
Colegiul Tehnic de Marină ”Al. I. Cuza”- Constanța

E. L. Thorndike a fost una dintre personalităţile care au contribuit în mod esenţial la transformarea educaţiei dîntr-o disciplină empirică într-o ştiinţă şi cel care a introdus evaluările proceselor educaţionale. Thorndike ca şi un număr mare de cercetători s-au inspirat din lucrările lui Darwin (Originea omului, 1871) şi ale lui William James (Principii de psihologie, 1890).
Aceasta perioadă a fost dominată de o modificare fundamentală în modul de gândire a educaţiei. Până în acest moment, instruirea a fost dominată de ideea că mintea, intocmai ca şi trupul, poate fi dezvoltată prin exerciţii. Se credea ca studierea şi cunoaşterea anumitor discipline ştiinţifice ar putea să revigoreze şi să dezvolte inteligenţe în aceeaşi manieră în care educaţia fizică dezvoltă anumiţi muşchi. În anul 1920 apar conceptele de obiective ale educaţiei – perioadă influenţată de lucrarea “Eficienţă socială” a lui Franklin Bobbitt (1918). Au fost concepute planuri pentru o instruire individualizată, care să le permită elevilor să înveţe şi astfel să progreseze în ritmul propriu, beneficiind de îndrumare minimă din partea profesorului.

Au fost introduse studierea pe bază de contract şi controlul procesului de învăţare, dezvoltându-se analiza cunoştinţelor caracteristice unei anumite profesii şi analiza activităţilor desfăşurate de un angajat. În anii ’30 marea criză economică a afectat educaţia, reducând fondurile alocate instruirii. A fost introdusă educaţia graduală. Planul de studiu de opt ani introdus de Ralph Tyler a constituit o piatră de hotar, specificând obiectivele generale ale educaţiei. In funcţie de aceste obiective generale au fost concepute obiectivele comportamentale. A fost de asemenea recunoscută evaluarea formativă.
În anii ’40 a fost recunoscută importanţa tehnologului procesului de instruire, impunându-se astfel ideea constituirii unei echipe de dezvoltare a procesului de instruire.
În anii ’50 apare şi se dezvoltă instruirea programată. Programarea liniară a instruirii propusă de Skinner are următoarea structură de proiectare a secvenţelor de instruire: a) informarea elevului; b) prezentarea sarcinii didactice: întrebare, exerciţiu, problemă; c) rezervarea sau alocarea spaţiului şi a timpului necesar pentru îndeplinirea sarcinii; d) oferirea variantei de răspuns coreete, element necesar pentru evaluarea fiecărui pas. In aceasta perioadă s-a dezvoltat teoria comportamentului.
În anii ’60 se dezvoltă sistemele de instruire – introduse de armată ca proceduri standard.
Aceasta perioadă s-a distins prin explicarea componentelor sistemelor de instruire.
Teoria condiţiilor învăţării a lui Robert Gagne stabileşte tipurile de învăţare cumulativ-ierarhică necesare în activitatea de instruire, de la simplu la complex: învăţarea unor semnale, învăţarea stimul-răspuns, învăţarea unor lanţuri verbale, învăţarea unor asociaţii verbale, învăţarea prin discriminare, învăţarea unor noţiuni, învăţarea unor reguli, învăţarea prin rezolvarea unor probleme. Metoda sistemică de proiectare a instruirii a fost introdusă de James Finn. (fragment)