Studiu de specialitate – Lucian Blaga și Ion Barbu, poeți moderni – studiu comparativ


Autor: prof. Cristea Cerasela Carmen
Colegiul Agricol „Dimitrie Cantemir” Huși

Lucian Blaga şi Ion Barbu dau conceptului de modern de poezie valori noi, impunând o viziune poetică originală.”Clasici ai modernismului poetic” cum au fost numiţi de unii autori, au fiecare un stil inconfundabil, care provine din particularităţile tematice, stilistice şi de viziune ale operei lor. Timbrul poetic aparte, pe care îl calficăm drept „blagian” sau „barbian”, este dovada forţei creatoare, a talentului lor, care a impus un stil nou, specific, original.
Studiind lirica lui Ion Barbu, cititorul se loveşte de ermetismul comprehensiv, expresia poetică este redusă la o formă cu puţini termeni parazitari, ecuaţia elipsei fiind redusă la o formă canonică, impenetrabilă din punct de vedere al înţelesului comun. Nu este, însă, şi cazul lui Blaga a cărui poezie cititorul o poate înţelege mai uşor, expresia poetică fiind dominată de trăirea dionisiacă. Eul poetic dilatat, categorial, aspiră la identificarea intens afectivă cu sine, cu celălalt, cu cosmosul. Ion Barbu este un vitalist şi un vizionar, iar retoric, un poet oximoronic şi mai ales hiperbolizant, din familia expresioniştilor. Ion Barbu se dezice de modernizare, deşi etapele creaţiei sale poetice vădesc o mereu reluată încercare de inovaţie, atât formală cât şi semantică. Dacă totuşi dă o definiţie modernităţii, Barbu o detaşează pe aceasta de prezent, proiectând în ea reflexele atemporalului, echivalând-o cu o încercare de apropiere de transcendent.
Atras de noul stil din arta şi cultura modernă, cu aspiraţia sa spre absolut, aderând la expresionism, la filosofia lui Nietzsche, Lucian Blaga se va îndrepta spre stihial, spre elementar. Expresionismul său nu reproduce, însă natura, ci o interiorizează, omul devenind un centru capabil să trăiască începutul, să-şi asimileze cosmosul. Astfel, natura devine expresia unei stări sufleteşti descătuşate, iar spaţiul va fi asumat prin trăire interioară. Reîntorcându-se la lumea arhetipurilor, Blaga aderă la tiparul de gândire poetică mitică afirmând: ”Drumul poetului e mereu către izvoare”. De aceea adoptarea viziunii orfice în poezie, care îşi integrează astfel ,,întemeierea” prin cuvânt, dar şi prin tăcere, reprezintă o cale de acces spre realitatea profundă pentru poet.
Spre deosebire de Blaga, Barbu adoptă concepţia greacă, care stă la baza creaţiei sale şi îşi autdefineşte poezia ca ,,vis” şi ,,extază”, în spiritul a ceea ce desemna termenul în practica iniţierii în misterele greceşti. Extaza poate avea şi un sens peiorativ, de pierdere a comportamentului normal, provocată de anumiţi stimulenţi (beţie, delir etc.) şi de unul de trecere în altă stare, de contemplare (ori concentrare) sinonimă cu iluminarea, starea de creaţie, inspiraţia. Visul, ca disponibilitate de a cunoaşte o altă realitate este, în concepţia lui Barbu, „vis”(somn) controlat. (fragment)