Studiu de specialitate – Expresionismul poeziei lui Lucian Blaga


Autor: prof. Cristea Cerasela Carmen
Colegiul Agricol „Dimitrie Cantemir” Huși

Expresionismul lui Lucian Blaga se relevă prin tendinţa de a raporta totul la etern, prin pasiunea pentru elementar şi stihial. Natura oglindită în poezia lui este o proiectere a unei trăiri interioare explozive a artistului, în relaţie cu triunghiul expresionist trăire-expresie-trăire.
Pentru Blaga poezia reprezintă o stare originară a spiritului uman, surprinzând sentimentul unităţii lumii prin comunicare psihică între înăuntru şi înafară. Urmărindu-se analogiile lui Blaga cu alţi mari poeţi expresionişti ai veacului, s-au observat apropieri de Rainer Maria Rilke, căruia autorul Poemelor luminii i-a dedicat şi o poezie.
Poetul român a cunoscut expresionismul în timpul studiilor sale din Viena, şi s-a simţit atras de acest curent, pe care însă l-a modificat în anumite puncte, ajungându-se să se poată vorbi despre o blaginizare a expresionismului, pe care Marin Mincu o caracterizează astfel: Pornind iniţial din expresionism, Blaga îşi adaugă aripile metafizice pe care niciun poet expresionist nu le-a purtat; în exemplaritatea aceasta înaltă, teoretică şi practică, poetul român realizând ceea ce am putea numi „blaginizarea expresionismului”. Observăm că această blaginizare a expresionismului se apropie mai mult şi se datorează, în special, lui Rilke, prin urmărirea câtorva motive din poeziile blagiene.
Pentru început ne vom opri la poezia Vara, aceasta putând fi uşor pusă în paralelă cu Sommer a lui Trakl, considerat un reprezentant al expresionismului „neîmblânzit”. La Blaga, observă Marin Mincu, constatăm mai degrabă tendinţa către o personalizare a peisajului metafizic, poetul român fiind mult mai fidel plasticii expresioniste. (…) Cu o priză metafizică exacerbată, Blaga transferă expresionismul în spaţiul culturii folclorice. În poezia Vara, pământul este întins „lan de grâu şi cântec de lăcuste”, iar „spicele îşi ţin la sân grăunţele/ ca nişte pruncu ce sug”.

Dominanţa naturii, într-un spaţiu vast, neatins de om, întăreşte ideea reîntoarcerii omului spre natură, spre starea primordială, caracterizată de calm şi împăcare, unde dogoarea soarelui nu chinuie, ci „timpul îşi întinde leneş clipele/ şi aţipeşte între flori de mac”. Avem de-a face, deci, cu o transcedere a realului, timpul „stă în loc”, leneş, adormind îmbătat de mireasma macului. La Trakl, în poezia Sommer, ni se înfăţişează momentul serii, când plânsetul cucului („Am Abend schweigt die Klage des Kuckucks”) tace, iar cântecul greierului moare („Das alte Lied der Grille erstirbt im Feld”). Natura este cuprinsă de o tăcere prevestitoare de furtună, căci nori negri de ploaie se adună pe cer. Deşi cântecul greierilor şi macul apar ca motive în poeziile ambilor poeţi, ele sunt înzestrate la Blaga cu un sens transcendent, care la Trakl lipseşte. Acestea nu sunt, însă singurele diferenţe, căci, atât tematic cât şi formal, poezia blagiană se apropie mai mult de opera şi viziunea lui Rilke. (fragment)