Studiu de specialitate – Etica ironiei în publicistica eminesciană


Autor: prof. Georgiana Marcu
Școala Gimnazială „Mihai Drăgan”, Bacău

Una dintre cele mai cunoscute definiții ale ironiei îi aparține lui Quintilian, care, în Arta oratorică, o numea „procedeul […] de a spune contrariul a ceea ce vrei să se înțeleagă” („contrarium quod dicitur intelligendum est”). (Quintilian, Arta oratorică, vol. III, București, Editura „Minerva”, 1974, p. 36) Tot de la Quintilian se formează deprinderea de a lega ironia de disimulatio, de prefacătorie și înșelăciune, de unde și caracterul ei moral suspect, ironia fiind inițial conotată negativ. Ironistul își permite să încalce regulile egalității, situându-se pe o poziție de superioritate, de unde își ia în derâdere semenii.
Ironia manifestată prin sarcasm în publicistica eminesciană – Majoritatea articolelor publicate de Eminescu, în presa vremii, în mod deosebit în ziarul „Timpul”, au un caracter evident ironic, fiind axate pe diferite teme, dar mai cu seamă pe probleme de ordin social-politic. Baza acestor articole este lupta pentru adevăr, dreptate, moralitate, luptă în care sunt folosite toate armele criticii virulente, mânuite cu decenţă, prin respectarea regulilor dezbaterii civilizate de idei. Se strecoară însă şi accente pasionale, turnate în formulări care depăşesc, uneori, umorul sau ironia, atingând sarcasmul şi şarja verbală violentă. Acest caracter tranșant al satirei eminesciene, care-și refuză orice menajament, a fost subliniat și de G. Călinescu: „Eminescu e posedat de o furie sublimă, de mânie directă, și numai un geniu ca el a fost în stare să apuce fierul înroșit cu mâinile nude.” (G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, E.P.L., București, 1969, p.41., apud Al. Oprea, op. cit., p.101)
Deși Eminescu lucra pentru un ziar de opoziție, îndreptându-și atacurile mai ales spre unii membri ai Partidului Liberal, el nu critică niciodată grupuri sociale sau indivizi, principii sau instituţii, moravuri sau năravuri în afara idealităţii în care îşi înscrisese, cu o incomparabilă şi cu totul dezinteresată dăruire, întreaga activitate de ziarist în slujba dreptului la existenţă naţională al poporului nostru.
Problemele puse în discuţie de Eminescu reprezintă realităţi istorice dintr-o epocă frământată, în dezbaterea cărora este antrenată întreaga presă românească. Deosebirile constau numai în orientarea politică. Gazetarul „Timpului” se situează pe poziţii contestatare privind politica externă şi internă a Partidului Liberal, poziţii care coincid, în parte, cu cele ale Partidului Conservator. (fragment)