Studiu de specialitate – Basmul cult – basm popular


Autor: prof. Ciontea Elena-Gabriela
Liceul Tehnologic ”Timotei Cipariu”, Blaj

Apărut mai întâi în epica populară, basmul este o naraţiune amplă în proză, în care personajele supranaturale, dar şi reale trec prin întâmplări fabuloase pentru a ilustra izbânda binelui. În formularea lui George Călinescu, un basm este “o oglindire a vieţii în moduri fabuloase”, o proiecţie a tuturor aspiraţiilor într-un spaţiu care nu refuză nici o împlinire. În spiritul delimitărilor terminologice, criticul – eseist notează că “basmul e un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală, etc.”
Deşi preia modelul inerţial al basmului popular, basmul cult respectă clauza originalităţii, în funcţie de care este judecată opera literară. Forma moştenită prin tradiţie, aparţinând memoriei colective, suportă, ca urmare a întâlnirii cu o conştiinţă artistică individuală, distorsiuni semnificative care o fac să fie altceva decât etimonul ei folcloric. Lumea himerică, în care ne instalează basmul, devine, mai mult sau mai puţin, alta, conformându-se identităţii artistice a autorului care preia modelul folcloric.
Basmul cult nu poate fi discutat făcând abstracţie de universul de manifestare al basmului popular din care îşi trage seva, dar nici nu trebuie asimilat acestuia. Astfel, în cazul basmelor lui Caragiale, se recunosc motive din spaţiul folcloric oriental, din cel francez, însă abordate într-o asemenea manieră, încât este evidenţiată originalitatea artistică a scriitorului, cu toate că, structural, e urmată cu fidelitate schema impusă – tradiţional – de arhitectura basmului românesc.
Împlinit printr-o inserţie expresivă specifică stilului marilor scriitori, basmul cult îşi armonizează structurile narative, dobândind unitate şi fluenţă discursivă, punând viziunea scriitorului şi integrând tema şi motive caracteristice ale operei acestuia. Scriitorul respectă de regulă structura şi tipologia basmului popular, dar poate aduce modificări ale viziunii naratorului, alternând persoana a III-a cu persoana I şi a II-a, creând o comunicare mai directă cu cititorul şi dând uneori nuanţă sugestivă expunerii faptelor. În acelaşi timp, se pot identifica particularităţi ale stilului, modalităţi portretistice şi motive proprii ale autorului în scenariul basmului, care îi conferă originalitate şi atractivitate. Basmul cult estompează de cele mai multe ori miraculosul şi fantasticul, dându-le o mai mare verosimilitate, şi în acelaşi timp, reduce caracterul convenţional al unor secvenţe narative, adăugându-le semnificaţii şi efecte specifice literaturii culte. (fragment)